Arhive etichetă: spre o viață mai simplă

Little Beach Street Bakery

          Cartea de marțea asta nu este una singură ci o trilogie, seria Little Beach Street Bakery de Jenny Colgan.

          Am început să citesc din nou cărți din genul Chick lit inițial datorită vocabularului, sunt scrise într-un limbaj ușor inteligibil, nu găsești des cuvinte dificile și nici forme arhaice și învechite, sunt cărți care curg ușor în cuvintele de zi de zi și pentru că sunt prea leneșă să mă țin de un program normal de limba engleză cu exerciții și așa mai departe am ales varianta ușoară și plăcută citesc, în fond cam așa am învățat și româna folosind-o zilnic.

          Și undeva pe drum m-am oprit să mă întreb cum am devenit atât de snobi? De ce e perfect acceptabil să citești Stephen King în ale cărui cărți 90% din personaje mor până la final în chinuri cumplite dar nu literatură numită ”ușoară”.

          Când s-a stabilit că ești intelectual dacă  citești distopii, de parcă nu ar fi de ajuns să asculți știrile pentru a avea imaginea completă a unei lumi care  a luat-o razna, dar trebuie să fii privit cu o lejeră superioritate dacă iei de pe raft o carte despre care știi înainte să o deschizi că indiferent ce probleme or să apară în paginile ei la final totul va fi bine.

          De ce considerăm genul ăsta ”ușor”? Pentru că nu  este în mod necesar, trilogia de mai sus are și întrebările ei. Cum te simți când nu mai ai niciun ban în cont? Când afacerea pe care ai muncit ani întregi să o pui pe picioare s-a dus de râpă și banca îți vinde la licitație casa pentru care ai luat un credit.

          De ce este social acceptabil să alergăm de la 9 la 5 la slujbe care ne fac nefericiți și din care obținem exact suficienți bani să ne plătim datoriile ( pe care nu le-am avea dacă nu ar trebui să conducem la slujba aia, să ne îmbrăcăm potrivit rolului, să locuim la o distanță acceptabilă) dar nu să avem grijă de niște stupi de albine sau să lucrăm într-o brutărie dacă asta ne face fericiți chiar dacă salariul nu e la fel de mare de vreme ce nici cheltuielile nu ne sunt la fel de mari.

          Ce ne împinge în goana de a cumpăra mereu mai mult, mai nou, mai strălucitor, o jucărie care să fie mai bună sau de multe ori doar mai scumpă decât a vecinului? De ce plătim cu timp și deci cu viață toate zorzoanele inutile ale societății noastre?

          Care este atitudinea care te ajută că te ridici după ce viața te-a aruncat la pământ? Cum poți rămâne în continuare convins că ești genial și o să reușești din nou după ce ai reușit să pierzi până și banii pe care nu îi aveai?

          De ce inclusiv în epoca noastră mamele singure au un stigmat? Nu au făcut copilul ăla singure dar au ales să își asume responsabilitatea pentru el chiar dacă tatăl a ales să dispară din peisaj și totuși pe ele societatea le privește fie cu reproș fie cu o milă la fel de neinspirată, niciodată nu pare să fie vina bărbatului.

          Dacă veți citi măcar una din cele trei cărți: Little Beach Street Bakery, Summer at Little Beach Street Bakery și Christmas at Little Beach Street Bakery o să găsiți și alte întrebări și poate un răspuns două, bonus o să aflați câte ceva despre papagalii de mare.

          Ce citiți în vacanța de Crăciun?

Sare și piper

          Ieri am lipsit dar motivat, a fost o zi lungă, grea și complicată la lucru iar când am ajuns acasă nu am mai avut energie pentru încă o treabă de făcut.

          Ca atare ziua de ieri mi-a adus cadou de advent un liber de la scris pe blog, ceea ce s-a mai întâmplat și încă de multe ori în trecut, dar cu o înfloritură, nu m-am simțit vinovată că nu am apucat să fac ceva ce aveam pe lisă.

          Acum nu mai târziu de un an perfecționista din mine m-ar fi pus să scriu oricum pentru că așa am stabilit de dimineață și dacă ar fi fost absolut imposibil probabil la ora asta încă nu aș fi vorbit cu mine pentru că nu mi-aș fi iertat abaterea de la etalonul pe care mi l-am fixat.

          Așa că azi vorbim despre lucruri la care am învățat să renunț, nu toate pentru că nu am atâta timp ci unul singur: părul perfect, părul care poate să apară oricând pe coperta Vogue.

          Să ne înțelegem părul meu nu ar fi putut nici măcar în perioada în care mă stresam din cauza lui să apară pe copertă dar eu aș fi trăit permanent cu suferința de a nu avea părul perfect.

          Ce a implicat asta de-a lungul timpului? Au fost anii de bigudiuri furibunde în care mi-a fost absolut necesar să am bucle, apoi au venit anii cu vopsitul la fiecare trei săptămâni pentru că dacă tu ești blond cenușiu de felul tău și te vopsești negru albăstrui în trei săptămâni rădăcinile se vor vedea iar contrastul te va face să pari aproape cheală din cauza spațiilor mari dintre zonele intens colorate.

          După asta au venit alți ani de vopsit intens când a fost neapărată nevoie să am plete roșii, anii în care mi-am cumpărat două perii electrice una după alta, pentru că prima nu era rotativă, evident nu folosesc niciuna, de altfel mai nou nici uscătorul de păr nu-l mai folosesc.

          Au fost anii în care mi-a fost necesar să am păr lung, foarte lung, cât mai lung, deși el este fin și se așază infinit mai bine pe o lungime medie.

          Anul ăsta cu ocazia pandemiei care în afară de lucru nu m-a lăsat să merg nicăieri am descoperit curentul curly girl, ceea ce clar nu voi fi niciodată pentru simplul motiv că părul meu e drept.

          La fel de clar nu era să mă împiedic într-un detaliu așa că mi-am schimbat tehnica de scos apa din păr după baie și o parte din obiceiuri, nu am aprofundat însă până la a-mi lua prosop și perie specială, față de pernă de satin sau mătase, șampon CG adică fără multe ingrediente care mie oricum nu-mi spun nimic.

          Am început să folosesc balsam și mască, să nu îmi mai usuc părul forțat ci să îl las pur si simplu în pace. Sigur încă păcătuiesc și o voi mai face, nu citesc ambalajele șamponului, nu aplic proteine, nu stau 30 de minte cu masca pe păr, îl pieptăn ud pentru că altfel trebui să merg cu un aspirator atașat.

          Nu am și nu voi avea bucle dar am un păr mai sănătos, hidratat, pe care mi-am făcut curaj și l-am tăiat drastic prin mai. Încă mai am de tăiat serios de vreo două ori să scot partea vopsită dar nu e grav, a fost o nuanță apropiată de a lui efectul e mai degrabă de vopsit ombre.

          Și câștigul maxim a fost că nu mă mai vopsesc, nici nu mai iau în seamă costul financiar deși faceți voi socoteala câți bani îmi rămân de la 6-8 vopsiri pe an ( între 120 și 800 de lei funcție de vopsit acasă sau la salon iar dacă vrei un salon mai renumit până al 2400 de lei). Faptul că nu mai stau cu amoniacul în cap, nu îmi mai pun toate chimicalele aferente pe piele valorează cel puțin tot atât.

          Spre deosebire de acum niște ani când mă vopseam cu singura motivație că nornele nu mi-au nimerit culoarea părului, acum pe măsură ce firele albe care nici măcar în culoarea aia insipidă nu mai cresc și aș avea teoretic mai multe motive să apelez la vopsea, nu am nicio înclinație.

          Asta e, am păr alb cumva cred că nici omenirea și nici măcar lumea mea nu se vor prăbuși din cauza asta.

          Cine a mai renunțat în 2020 la un obicei pe care acum îl crede inutil dar înainte era must have?