De Fredrik Backman m-am îndrăgostit într-o dimineață de vară, în trenul care mă ducea la mare. Citisem înainte Bunica mi-a zis să-ți spun că îi pare rău și parcă intuisem că povestea noastra va merge mai departe, dar Scandalul m-a hotărât să îl trec pe lista autorilor de suflet.

Evident că nu o să vă spun despre ce e vorba, puneți mâna pe carte dacă vreți să știți dar dacă o faceți fiți gata sa vă întrebați până unde merg limitele acceptării celorlalți așa cum sunt în viața voastra reală.

Ce ați fi dispuși să sacrificați din voi pentru binele comunității și ce ați cere celorlalți să sacrifice din ei pentru binele aceleiași comunități?

Puneți semnul egal între cuvântul ei și cuvântul lui?

Credeți că oamenii, toți, indiferent de sex, vârstă, rasă, pregătire, potential, descendență, avere sunt întotdeauna pe deplin responsabili de alegerile lor?

Ce puteți trece sub tăcere pentru cineva drag chiar cu riscul sfărâmării altcuiva?

Vă opriți să vă întrebați unde e adevărul sau vă repeziți cu capul înainte pe direcția trasata de media, prieteni, comunitate și abia mai târziu vă întrebați, if ever, dacă nu cumva toți acești stâlpi morali au greșit?

Noi contra voastra a curs firesc după Scandalul, în fond e continuarea, deja cunoști personajele sau crezi că le cunoști, oricum.

Pentru mine cartea asta a fost un vaccin pentru ce se întâmplă acum în realia, pentru modul în care politicienii reușesc să împartă societatea pentru a obține maximul de profit electoral.

Divide et impera nu se aplică numai cuceririi altor state, se poate aplica propriei țări, propriului grup, propriei familii.

Un politician anonim, înscris la cel mai mic partid dar care are o viziune va reuși cu minim efort să pornească un bulgăre de zăpada care va schimba scena politică în favoarea lui, căpătând o aură mesianică, o frântură de informație aici, un comentariu anonim pe un forum, o mică favoare în urma căreia aparent nu are nimic de câștigat, mereu în planul doi, mereu lăsând pe alții să culeagă roadele despre care vor afla prea târziu că sunt otrăvite.

Americani vs mexicani, albi vs negri, creștinism vs islam, industriași vs agricultori, vegetarieni vs carnivori, fumători vs nefumători, femei vs barbati si pot continua așa la infinit, daca priviți un pic lumea ca și cum l-ați fi întâlnit personal pe Theo Richards, ca și când ați fi înțeles că este unul din planurile lui la mijloc o să înțelegeți cât de artificiale sunt conflictele în care ne consumăm viața.

Cartea în sine? Este despre multe alte lucruri dar în aceasta perioada a vieții mele partea asta a rezonat mai mult cu mine.

Poate voi veți rezona cu o cu totul altă idee pe care eu am lăsat-o în plan secundar, așa că dați-i o șansă, poate în trenul care vă duce la mare 😊.

Înainte de a te gândi că Vise curajoase, cum visează șamanii lumea întru ființare aparține categoriei religie, dă-i o șansă. Nu este o carte despre ritualuri, la un moment dat autorul chiar avertizează împotriva ritualurilor desprinse de semnificație, acelea în care este mai important cum aprinzi o lumânare decât ce este în mintea și în sufletul tău când o faci.

Inspirată într-adevăr din cultura șamanică, Vise curajoase este încă una din cărțile care ne întreabă daca nu cumva viața asta a noastră atât de ocupată, de bogată în detalii și must do lists nu e cumva numai un vis și nu unul plăcut.

Ideile nu sunt străine în esență celor regăsite și în psihologia occidentală sau în religia creștină și nu diferă de esența care transcende cam toate marile sisteme ale umanității fie ele religioase sau filosofice.

Sigur avem alte denumiri pentru stările de conștiință dar șarpele, jaguarul, pasărea colibri și vulturul se suprapun perfect peste corpul fizic, rațional, emoțional și spiritual.

Partea drăguță a aceste cărți sunt exercițiile, e posibil ca lectura ei să dureze mai mult, la mine așa a fost pentru că m-am oprit și am făcut exercițiile, nu chiar în forma recomandată dar le-am acordat toată atenția.

Mi-a mai plăcut și viziunea șamanilor despre viața de aici ca fiind un râu și deosebirea față de psihologia occidentală care pune preț pe identificarea tuturor traumelor din trecut, pentru purificarea apei prin filtrare, pentru șamani este suficient să ai grija ca de aici încolo apa care intră în râu să fie curată și în timp întregul curs va fi la rândul lui curățat.

Din seria ce ar fi viața mea fără sincronicități cam pe la vremea când ajungeam în cartea asta la cheia vistului curajos :”Fii gata să mori în orice clipă”, în traducere trăiește azi viața pe care o vrei, fă azi ce ai de făcut, spune azi ce ai de spus, nu amâna pentru că mâine poate nu va veni niciodată și nu te teme sa te desparți de sinele tău cel care are amintiri, caracter si personalitate, cel creat din poveștile trăite aici, pentru că tu ești mai mult decât egoul tăi, am ajuns și în Jurnalul fericirii la ”Dacă vrem să fim liberi, nu trebuie să ne fie frică de a muri, asta-i tot”.

Și asta este și nota de bază a cărții, atâta vreme cât nu te cramponezi de viața fizică și simbolurile ei despre succes, ai libertatea de a visa și de a trăi conform viselor sufletului tău.

Pentru a păstra ideea amintirii olfactive pe care ți-o lasă o carte, asta îți lasă impresia unei ferestre deschise spre o pădure, mirosul de verde de după o ploaie care vine să înlocuiască aerul cald și închis al camerei în care te-ai ascuns așteptând  să treacă.

Cum spuneam în 2019 m-am întors la cititul cu simț de răspundere, a nu se înțelege că nu mai citesc cărți ușurele și romanțioase sau cărți pentru copii, răspunderea se referă numai la faptul că vreo 5 zile din 7 citesc un pic.

Tot în 2019 l-am descoperit pe Evgheni Vodolazkin, Aviatorul a fost a doua carte scrisă de el pe care am citit-o, mai am undeva în teancul de cărți de sub brad Pelerinul vrăjit a unui alt rus și așteptând pentru reader niște rusoaice după care voi decide daca este cazul sa ma intorc la Tolstoi și Dostoievski cu mintea de acum. Nu sunt încă decisă daca mi se potrivesc scriitorii ruși datorită vreunei particule slave de suflet sau pur și simplu îmi place Vodolazkin.

Bine, unul din visele mele este sa îi citesc în original, în urma unor concluzii trase după ce am citit Povestea slujitoarei atât în engleză cât și în română și am ajuns la concluzia ca traducerea face sa se piardă ceva din carte.

Să revenim la Aviatorul, dacă ați mai citi vreo recenzie a mea știți deja că nu voi povesti cartea. Recenziile mele se limitează la întrebări și stări de suflet în care mă duce povestea și scriitura.

Ca idee cumva la fiecare colț cartea asta mi-a adus în minte Ubik de  Philip K. Dick pentru că Aviatorul te face să te întrebi serios ce înseamnă de fapt să fii în viață, cum ne măsurăm viața prin anii trăiți sau prin întâmplările trăite.

Și întâmplările care au avut loc în anii noștri, chiar dacă nu am participat la ele, ne aparțin sau nu? Le-am trăit și noi chiar dacă nu am fost în ele?

Ce anume ne lipsește cel mai mult călătorind din vârstă în vârstă? Prietenii? Locurile? Zgomotele? Mirosurile?

Ce face o întâmplare să fie atât de important încât să ne însoțească în amintire pentru totdeauna?

Cum se face că emoția pe care ne-o trezește un om este uneori mai bine memorata decât numele sau chipul omului în sine?

Există o justa măsura a pedepselor sau putem fi pedepsiți cu toții pentru că vina este implicită și o împărțim probabil de la păcatul originar încoace?

Dacă mâine cineva v-ar da un caiet și un creion și v-ar cere să vă povestiți viața care ar fi prima amintire care și-ar revendica locul?

Ca și nota finală, da, asta e îmi evaluez cărțile ca pe parfumuri, Aviatorul ar lăsa o esență discretă de vanilie și crizantemă, un dulce amărui al pădurilor care puteau să fie și al pădurilor care au fost dar în care tu nu ai ajuns să pui piciorul.

PS Te-am convins să o citești?