Clubul de carte- ianuarie
Despre Clubul de carte am scris atunci când mi-a venit ideea cumva determinată de faptul că pentru prima dată în existența mea catalogată nu am reușit să citesc 48 de cărți într-un an. Nu zic că nu a avut motive întemeiate dar în fața mea nu am avut nicio scuză și așa m-am gândit la un club de carte care să mă facă să citesc 12 cărți pe an ca un minim peste care să adaug.
După care ideea a fost îmbunătățită aici pe finalul postării pentru că ar fi fost plictisitor să citim 100 de recenzii (în viziunea mea asupra universului cam atâția oameni vor participa la aventura asta cândva) despre aceeași carte. Așa că fiecare citește ce carte vrea își scrie recenzia iar în ultima vineri a lunii în postarea cu titlul de mai sus voi centraliza link- urile la recenzii și voi publica pe seară ca să avem ce citi sâmbătă și dimineață la cafeluță.
Dacă mai apar recenzii între timp și mă anunțați până duminică pe la prânz voi edita postarea ca să includ link-ul, dacă se întâmplă să fi citit una din cărțile recenzate putem ține clubul pe fiecare postare în parte cu opiniile aferente la comentarii. Dacă nu se întâmplă sper ca postările să vă trezească un pic de curiozitate și să le citiți, de altfel una din etichetele postării va fi ”vinde-mi o carte” ( fă-mă să o citesc).
Ca atare în ordinea în care au ajuns la mine intrările lunii ianuarie 2023 sunt.
PS Distinsul meu frate o să apară cândva duminică.
PS’ Dacă doriți să participați lăsați un mesaj cu link la postarea asta și vă adaug 🙂
Capitole târzii din viața mea , Regina Maria a României
Taina zăpezii
Cartea de marți se numește The secret of snow, eu aș traduce-o Taina Zăpezii, scrisă de Viola Shipman care de fapt este un domn numit Wade Rouse.
Desigur este genul de carte pe care ne grăbim să o catalogăm chick lit sau cărți de fete sau cărți hygge că tot e la modă.
Și într-un fel e, e una din cărțile în care știi de la prima pagină că indiferent prin ce își va pune autorul personajele să treacă se va termina cu bine.
Și într-un fel nu e. E despre înstrăinarea voită, despre ridicarea de ziduri, despre imagini de sine proiectate astfel încât nimeni, uneori nici chiar tu, să nu știe cum te simți de fapt.
E o carte dezvoltată din amintirea autorului, sigur ajutată de imaginație, translatată, dar reală la bază.
Încerc așa cum fac de obicei să nu dau amănunte, urăsc recenziile în care autorul spune fericit că povestea are întorsături de situația cum ar fi apariția amantei fratelui bunicului matern ( în prezenta nu e vorba despre așa ceva) și care fură un pic mai mult sau mai puțin din bucuria de a descoperi tu cartea.
E o carte despre pierderi și despre cum e asumăm o vină care nu ne aparține, poate din cauza importanței celui pe care l-am pierdut, poate din cauză că ego-ul nostru ne împinge să credem că putem controla și/sau determina totul în jurul nostru.
E despre a învăța să renunțăm la poveri, să păstrăm numai timpurile bune din trecut, să trăim împăcați, să înțelegem că fiecare lucru și om care ni s-au întâmplat au avut rolul lor în devenirea noastră.
Este o carte despre limite și încălcarea lor, despre poveștile pe care ni le spunem și cum le putem schimba, despre frumusețea care se ascunde și în cele mai vitrege locuri sau condiții, despre poverile cărora trebuie să le dăm drumul înainte să ne consume viața.
Cred că în locul cărților de dezvoltare personală în care fiecare autor pretinde că a descoperit cel puțin secretul de pe tăblițele de smarald prefer să citesc povești în care personajul se dezvoltă, iartă și se iartă, trăiește în pace cu el și ajunge la pace cu lumea, practic este același mesaj dar altfel scris, fără tonul didactic superior al lui ”uite cum m-am iluminat eu”.
Mi-a plăcut cartea asta pentru că și eu ca noi toți am niște schelete în dulap pentru care trebuie să încetez să îmi asum vina absolută, să accept că uneori am împărțit vina, că alteori nu era nimic din ce aș fi putut face să schimb rezultatul și să merg înainte fără regrete.
Mi-a plăcut cartea asta suficient de mult încât să fie propunerea mea pentru Clubul de carte de ianuarie, varianta modificată.
Dacă nu ați apucat încă să vă scrieți recenzia vă aduc aminte că vineri seară voi face un post separat cu link-uri spre recenziile voastre, ca să avem cu toții ce citi la cafeluță în diminețile ultimului week- end al lunii.
Lăsați-mi un link în comentarii să pot centraliza mai ușor postările.
Trilogia culorilor
Bun, prima carte pe 2023 s-a dovedit a fi din categoria Young Adult. Am citit categoria asta și înainte și voi continua pentru că îmi aduce infinit mai multă bucurie decât o carte de Kafka . Oricum am destul de des sentimentul că trăiesc în una din cărțile lui așa că am nevoie să evadez.
Cartea în cauză pe numele ei Misterul din Regat scrisă de Jaclyn Moriarty (dap sora lui Liane Moriarty) face parte din Trilogia Culorilor, undeva prin decembrie anul trecut când aveam din nou nevoie să evadez am citit prima carte din serie O frântură de alb, acum a venit rândul continuării.
Undeva în zilele următoare când musafirii vor pleca și televizorul o să tacă urmează cartea a treia O încâlceală aurie, mă rog A tangle of gold. Din cercetările mele nu e tradusă încă în română ca atare va trebui să o citesc în engleza ceea ce se va dovedi provocator din niște cauze.
Nu cred că se așteaptă cineva să fac vreun rezumat dar ca să știți în ce intrați vă spun că o să vă placă dacă v-a plăcut Harry Potter, e o carte cu altfel de magie, cu universuri paralele și cu fizică.
Ar fi fost una din cărțile trecute sub tăcere dar din câte îmi dau eu seama o parte din cei care mă citesc sunt profesori sau au copii la școală. Eh cărțile astea par să fie soluția perfectă de a-i apropia de Isaac Newton, gravitație, electricitate, magnetism, optică și tangențial Byron.
Recunosc am învățat fizică mult mai târziu decât era prevăzut în programa școlară pentru că la vremea aia nu era distractiv. Mă gândesc uneori că viața mea ar fi mers pe cu totul alt drum dacă prin clasa a 6 a fizica și matematica nu ar fi părut atât de seci. Ani mai târziu m-am prins eu că nu e așa dar am crezut că e târziu să schimb direcția și la urma urmelor drumul pe care o luasem nu era rău deloc.
Așa că dacă nu ați înțeles niciodată care e treaba cu lumina și culorile, care e povestea cu dualitatea undă particulă și o anume pisică închisă în cutie asta e cartea pentru voi.
Dacă aveți un copil reticent în a se apropia de științele exacte aveți la dispoziție un regat magic în care culorile sunt vii și o poveste care poate o să-l convingă că știința nu e seacă ba chiar poate fi incredibil de distractivă și la fel de eficientă ca o baghetă magică iar fizica poate fi romantică.
PS Îl aud pe mon frere cum dă cu capul de birou citind asta.
PS 1 Această postare nu este recenzia mea pe luna ianuarie pentru clubul de carte și forma lui concretă pentru 2023 e numai despre mine și chestiile care îmi aduc bucurie.
Lifespan
Știu că nu e marți dar după atâta pauză nici nu am de gând să aștept cu povestea cărții pe care tocmai am terminat-o.
Am lipsit din multe și variate motive : la lucru e un fel de nebunie isterică generalizată, am avut-o pe mama în vizită vreo 10 zile, mi s-au înecat corăbiile din alte cauze work related, au început filmele de Crăciun pe Diva și atât mai am energie în neuroni să fac – să mă uit la ele.
Bun, am cumpărat Lifespan după ce m-am împiedicat de niște podcasturi cu David Sinclair. Am ascultat eu ce spune dar nu era chiar cea mai bună soluție pentru că eu nu am învățat engleza de maniera clasică la școală iar termenii sunt în mare parte specifici biologiei celulare, geneticii și alte domenii rudă încât a fost nevoie să apelez temeinic la dicționar și când am citit-o în română.
De ce am cumpărat-o? Pentru că omul are 50 de ani și arată de vreo 30, o fi vorba de gene bune dar m-am gândit că or fi ceva rețete să le ajutăm și pe alea mai puțin bune să ne mențină așa.
Despre carte? Hmmm….Am zis că niciodată nu voi critica o carte așa că uite ce vă așteaptă dacă o luați.
Aparent are 400 de pagini în realitate vreo 50 sunt Note de subsol care nu sunt puse unde trebuie – la subsol ci la final ca să te poți întrerupe din ce citești, să cauți prin Note explicația și să te întorci, că de ce ar fi viața ușoară când poate fi grea?
Glosarul prinde bine, altfel trebuie să cauți cuvintele în dicționar și să te întorci ca să nu citești ca un analfabet funcțional.
Cartea are trei părți: trecutul- ca să înțelegi cum am evoluat, prezentul – ca să vezi pe unde suntem și viitorul – care sunt viziunile autorului despre cum vom putea să ne înghesuim minim 16 miliarde de bucăți pe planeta asta fără să o distrugem și să trăim până pe la 160 de ani muncind cu spor și având până în ultima zi.
Deși omul e crescut în Australia sunt pagini întregi în care l-am bănuit că a făcut școala cu mine pe vremea când cream societatea multilateral dezvoltată a comunismului.
Rețetele de longevitate sunt de trei feluri: de bun simț, farmaceutice și utopice la momentul ăsta.
Cele de bun simț : viața se prelungește în condiții vitrege – aport redus de calorii, mișcare cât de intens se poate și cât de des se poate, temperaturi reduse care să ajute metabolismul bazal și grăsimea brună. Practic ceea ce pe vremuri foloseam drept banc ”să cresc mare și voinic/pe întuneric și pe frig/fără să consum nimic”.
Cele mai noi descoperiri confirmă ceea ce ortodocșii, budiștii și probabil alte religii știau de 2000 de ani postul face bine, măcar o zi pe săptămână nu mânca, redu produsele de origine animală, evită alcoolul, evită țigările, evită lenevia, mișcă-te, nu ține casa la 30 de grade Celsius, ieși afară fără 200 de paltoane și 25 de fulare.
Soluțiile farmaceutice prevăd suplimente metformină, rapamicină, nicotiamidă despre care știm că au niște efecte benefice dar și niște efecte mai puțin fericite. Când o să ajung la 90 de ani o să mă apuc și de astea pentru că în cel mai rău caz mă omoară dar nu e ca și când aș avea multe de pierdut pe la vremea aia.
Majoritatea suplimentelor sunt obținute din plante. Metformina de exemplu e derivată din spânz, așa că dacă nu am pierdut cu totul știința ceaiurilor și pomezilor din plante putem să trăim și fără suplimentele alea.
Primele două părți ale cărții le-am citit ușor, erau informații științifice pertinente și concludente. A treia parte însă am terminat-o pe bază de voință pură.
E despre un univers în care banalele noastre ceasuri ne vor supraveghea permanent nivelul de minerale, vitamine, etc și ne vor trimite mesaje ce să mâncăm pentru echilibrare, despre cum vom avea ADN ul secvențiat ca să știm din momentul 0 cum să prevenim sau să tratăm personalizat bolile, despre cum vom munci la 150 de ani (v-am zis că are o obsesie cu asta), despre cum toate datele noastre biologice, medicale, genetice vor fi în cloud, despre cum vom primi la naștere un vaccin cu un virus latent iar la 40 de ani pastila care să îl declanșeze și să îl facă să ne întinerească.
Nu că aș avea ceva împotriva celor de mai sus dar încă trăim într-o lume în care ne punem unii altora bombe în piețe din diverse cauze și ne piratăm sistemele informatice motive pentru care cred că sistemele utopice din mintea autorului mai au de așteptat vreo câteva sute de ani.
Acestea fiind spuse mă duc să caut o carte ușurică despre care să scriu mai puțin tura viitoare.
Evvie Drake o ia de la capăt
Cartea de marțea asta este Evvie Drake o ia de la capăt de Linda Holmes. Dacă vreodată am avut dubii că măcar un sfert din carte aparține cititorului asta a fost scrisă și a ajuns în mâna mea special pentru a mi le spulbera.
Dacă o căutați pe Linda Holmes cu sprijinul mărețului Google veți afla că scrie Chick-lit în traducere literatură pentru tipe, adică nu taman genul profund ci mai degrabă cel ușurel în care toată lumea termină fericită chiar dacă băieții buni termină ultimii.
Coperta 4 nu e menită să îți schimbe părerea o văduvă care nu mai iese din casă și un fost jucător de baseball aduși împreună de soartă și care se ajută, vindecă, îndrăgostesc reciproc.
Cum am citit eu cartea? Simțind pregătirea juridică a autoarei.
De ce să citești și tu cartea?
Primul motiv, evident, dacă ai chef de o poveste drăguță de dragoste într-o seară ploioasă sau la marginea unei mări.
Al doilea motiv, mai puțin evident, dacă ești cumva prinsă într-o relație abuzivă.
Vei afla că o relație abuzivă nu este numai aceea în care ești lovită sau cu un om despre care tot universul știe că nu are idee despre decență. (note to self să scriem despre relații abuzive vreți?)
O relația abuzivă nu e neapărat cu un partener de cuplu, poate fi cu un părinte, un prieten, un copil, un coleg de lucru.
De asemenea uneori nici chiar moartea celuilalt nu te poate salva din relația ba chiar te poate împiedica să o te salvezi singur.
Vei afla că terapia nu este numai pentru nebuni ci poate fi un prieten de nădejde pentru a-ți păstra direcția în lumea nebună în care navigăm (terapia da? nu terapeutul dacă ajungeți prieteni păstrează-l ca atare dar caută alt terapeut).
Că uneori lucrurile se termină pentru că atât le-a fost menit și că întotdeauna se va găsi un alt drum pe care să mergi.
Că este necesar să spui ce crezi, ce simți și ce vrei dacă e să ai o șansă la fericire în viața asta și că altfel e posibil să te trezești ascunzându-ți capul într-o sticlă de vin (sau alt creator de dependențe) sau plângând până te destrami pe marginile ființei pentru că ai împrăștiat o cutie de orez pe podea.
Dacă există și un al treilea motiv pentru a citi cartea asta mă aștept să nu mă lăsați în beznă și să mi-l scrieți în comentarii
Istoria Insulei
Ieri am terminat Istoria Insulei, așa cum am spus de câte ori am ocazia îmi place cum scrie Evgheni Vodolazkin. Poate am eu o sensibilitate aparte pentru meandrele sufletului slav, poate mi-au căzut în mână numai cărți potrivite mie scrie în emisfera aia culturală a lumii cert e că îmi plac atât de mult încât cu pași de melc învăța rusa pentru a-i citi în original, mult se pierde la traducere și încă mai mult se pierde dacă traducătorul și scriitorul nu sunt pe aceeași lungime sufletească . Până aici am avut noroc dar de ce să risc?
Revenind la Istoria insulei am a vă spune că este istoria oricărui stat e drept de preferință mic, într-o perioadă sau alta fiecare dintre ele a trecut prin etapele descrise de Vodolazkin. Cu siguranță cititorul român va face cuvenitele legături cu Marea Unire de la 1918 și Revoluția din 1989 deși vă asigur scriitorul nu ne-a avut în vedere dar ni se potrivește.
Este prima din cărțile lui la care nu am plâns, fie pentru că între timp am devenit mai rezistentă, fie pentru că tonul lui este altul. Cartea este cum ar zice prietenii noștri americani ”serioasă ca un atac de cord” dar tonul cu care tratează toate problemele serioase este ușor, aproape de glumă nevinovată amestecată cu infinită acceptare. Ăsta este mersul lumii și nu îl putem schimba. Totuși citind ultimele pagini trebuie să recunosc aveam așa ochii un pic aburiți.
În versiunea inițială istoria este văzută ca o transcriere a luptei dintre bine și rău iar apoi odată cu numeroasele ei redefiniri când noțiunea de istorie devine vagă, cele două categorii sunt sublimate în Prealuminatele Lor Înălțimi, păstrători vii ai istoriei și ceilalți conducători, manipulatori ai istoriei cât sunt vii.
Citind cartea asta cumva ai sentimentul ăla de perplexitate determinat de faptul că tot ce considerai tu unic, viața ta, istoria ta, istoria lumii tale este de fapt o poveste repetabilă și universal valabilă.
E o carte dulce și amară, o carte care te trage de mânecă să pui întrebări, să nu accepți versiunile despre lume, viață sau adevăr prezentate de altcineva fără să le treci prin filtrul minții și inimii tale.
Este o carte a alegerilor care par singurele la momentul lor și pe care timpul le face mai puțin sigure, mai puțin fericite, mai puțin impregnate de caracteristica ”unicei căi”.
Am vrut să aleg un citat și sincer aproape aș scrie întreaga carte dar cred că preferatul meu rămâne acesta ”Câte întâlniri și despărțiri am avut, câte am primit și câte am pierdut! Întâlnind un om drag, încă nu știi că e un dar, că e cineva care te va însoți în viață, dar când îți iei rămas-bun, atunci înțelegi că e o mare pierdere. Așa că pierderile sunt mai mari.”
PS Aici ai părerea mea despre Aviatorul al aceluiași autor
Doar un leu 
Comentarii recente