Zilele astea sunt eu în versiunea mea neplăcut serioasă, versiunea care se întreabă ce rost au până la urmă toate prostiile pe care rasa umană le repetă de mii de ani fără să învețe nimic din ele.

          Aproape oriunde privești primești implicit sau explicit un mesaj de recesiune. Mă întreb ce e în sufletul oamenilor care văd cum le crește exponențial rata la credit și așteaptă cu inima strânsă facturile noi la gaze și la curent și mă întreb numai retoric pentru că nu îmi doresc să știu cu adevărat.

          Poate că am avut un pic de noroc pentru că am prins o vreme din anii cei mai plini de restricții ai comunismului, poate că am avut noroc și pentru că am crescut cu poveștile bunică-mii despre recesiunea de după război, despre lipsuri, despre cum să înmulțești un ou ca să hrănești o familie întreagă cu niște tehnici demne de Isus.

          Și am fost atentă, am învățat, mi-au rămas în minte principiile alea. Cred că toți cei care mă citesc își amintesc despre temele făcute la lumina chioară a lămpii sau a lumânării, despre hainele groase de casă, despre pâinea cu marmeladă ca desert. Noi am fost minimaliști înainte să se inventeze minimalismul.

Cei care nu au prins vremea asta, care au crescut în perioada de aur a abundenței se vor adapta cum vor putea. Și totuși m-am gândit zilele astea și cât de importantă este publicitatea, povestea din spatele restricției pentru că nu are rost să ne mințim vorbim despre limitări de drepturi sau cel puțin de oportunități indiferent cum le numim.

          Am crescut la țară, de jur împrejur aveam lanuri de soia și năut și tarlale cu legume, eram practic lângă Jiu ca atare zona era irigabilă ceea ce s-a și făcut și folosită pentru culturi sensibile la lipsa de apă.

          Îmi amintesc că pe vremea aia soia era un semn al lipsei, un înlocuitor pentru carne care purta pecetea sărăciei sub nicio formă oamenii nu s-ar fi atins de ea, pentru că povestea pe care și-o spuneau era de restricție: suntem obligați să mâncăm  asta, carnea, laptele etc merg la export pentru bogați.

          Apoi a venit reinventarea produsele fără proteină animală sunt sănătoase, te vor face să trăiești 5000 de ani, ești un suflet nobil pentru că nu iei o altă viață pentru a-ți umple stomacul.

          Azi mâncăm șnițele de soia, edamame și humus (da, din năutul de care nu voiam să ne atingem pe vremuri), ne reducem voluntar consumul de proteină animală, am descoperit că laptele ”nu e natural” după înțărcare pentru oameni, că zahărul ne crește riscul de diabet și obezitate, că untul ne înfundă arterele, că oul ne pune pe butuci ficatul.

          Azi purtăm ca pe un semn de noblețe catalogarea drept vegani sau raw vegani, plătim mai mult pentru produsele astea decât pentru cele de proveniență animală.

          Acum treizeci de ani restricțiile la consumul de curent și gaze erau o măsură de opresiune, azi sunt o emblemă de activist pentru mediu.

          S-a schimbat fondul? Nu. Oul, laptele, carnea au rămas aceleași (bine fără să avem în vedere modificările genetice), soia e aceeași, zahărul are aceleași beneficii și dezavantaje.

          Și totuși acum ne ferim de lucrurile pe care le vânam cândva și le vânăm pe cele de care nu ne-am fi atins pe vremuri.

          S-a schimbat forma, s-a schimbat narațiunea colectivă și din victime ale ”alimentației pe baze sănătoase” parcă așa îi zicea am început să ne numim ”eroi în clean eating”.

          Așa că zilele astea mă uit cum, era să scriu albul devine negru dar  deja asta nu mai este politically correct.

Așa că  mă uit cum culorile sunt definite ca non culoare, cum frigul este noul cald, cum foamea este noul fasting, cum se șterg genurile, cum timpul nu mai e liniar și ne putem trăi trecutul într-o oarecare marți viitoare,  cum frații sunt noii dușmani și războiul este noua pace și mă întreb cât o să mai rezistăm până când civilizația noastră cu o precizie de ceas atomic va urma civilizațiile de dinainte :  aztecă, olmecă, egipteană și ne vom prăbuși sub greutatea propriilor greșeli.

Cred că suntem într-o vreme în care avem nevoie de optimism și speranță, avem nevoie de musicalurile cu final fericit din vremea crizei economice, de povești de succes și de o încercare a fiecăruia dintre noi să ne ținem în afara pendulilor care ne antrenează în tot soiul de curente și stiluri de viață. Avem nevoie să stăm pe calea de mijloc și să ne amintim de fiecare dată când un nou curent ne e propovăduit că au existat vremuri în care exact ce trebuie să facem acum era un păcat capital și exact ce e interzis acum era obligatoriu, dar v-am zis sunt numai neplăcut serioasă, nu mă luați în seamă foarte tare.