Arhive categorie: cartea de marți

Zilele lui Savelie

          Zilele lui Savelie nu mi-a înșelat așteptările. Mă știți deja! Eu sunt cea care crede cu tărie că avem prea puține cărți vesele și ușoare, că recomandăm prea des cărți serioase, că măcar o lună pe an ar trebui să citim literatură de vacanță.

          Evident cartea lui Slujitel nu e nimic din cele de mai sus și totuși mi-a plăcut teribil, de fapt nu numai că nu e ușoară cartea e lejer amară.

          Asta nu ar trebui să vă descurajeze, în fond viața e o cutie cu bomboane de ciocolată numai în fanteziile Hollywood-ui, pentru restul omenirii include toate gusturile pentru că dacă nu ai fi gustat fierea nu ai aprecia mierea cu adevărat.

          Când am cumpărat-o am avut o bănuială de vreo 90% că așa va fi bazat  atât faptul că, în afară de Donțova, încă nu am citit nimic scris de sufletul slav care să mă facă să râd  cât și pe faptul că pe copertă stă o părere despre carte a lui Evgheni Vodolazkin, de care nu a citit încă nimic care să nu mă facă să plâng.

          Cartea în sine e minunată, e o poveste de viață văzută prin ochiul unui motan umanizat până când atinge rafinarea sufletească pe care mulți dintre bipezii nici nu o visează.

          E despre copilărie și bătrânețe, despre iubire și familii, despre dezrădăcinări și întoarceri, despre libertate și experimentări, despre cum credem că ai noștri sunt veșnici și că ne vom putea întoarce întotdeauna la ei găsind  neschimbată lumea lăsată în urmă.

          Este o carte despre un oraș viu care crește, care se transformă, peste care se cerne timpul, despre relațiile complicate dintre oameni și dintre oameni și animalele lor de companie, despre nevoia de a nu te supune și despre miracolul de ți se contopi marginile cu ale unui alt suflet până dincolo de eu și tu.

          Pe undeva este cel mai frumos manifest împotriva artificiilor de Anul Nou și oricând altcândva.

          Zilele lui Savelie nu sunt ușoare dar sunt fermecate, nici una nu este pierdută pe apa Sâmbetei. M-a surprins că Grigori Slujitel este atât de tânăr, e aproape de vârsta mea, întotdeauna am crezut că partea slavă a lumii ajunge la acceptarea aia totală a lumii, cu binele, răul și moartea care vin la pachet ca urmare a unei îndelungate treceri prin viață. Acum încep să cred că e înscrisă în codul genetic și nu te poți naște în partea aia de lume fără să știi înainte chiar de a începe să trăiești că toți murim.

          Cum m-a lăsat? Ca și cum aș avea febră musculară a sufletului, cu o lacrimă care nu se decide dacă să se sinucidă sau nu părăsind ochiul.

          De ce zic să o citiți? Pentru că e un mic univers, cuprinde bunătatea și răutatea noastră ambele la fel de nemotivate, prima pentru că așa trebuie să fie, a doua pentru că nu există nimic pe lume care să o valideze.

          Promit că viitoarea recenzie va fi la o carte arhetipal de vacanță.

proză de pisică

          nu așa plănuisem să scriu despre proza de Pisică. trebuia să fie într-un week-end cu soare și liniștit, într-o pauza de discuții mai mult sau mai puțin filosofice în familie.

          este un week-end cu soare și atât de liniștit cât poate fi ceva încremenit în așteptare, așa că recenzia de azi vine la pachet cu tot calmul pe care 10 ore de meditație îl poate aduce.

          cartea asta este pentru tine dacă te-ai născut în zodia visătorului și ai moștenit din familie genele melancoliei, dacă înțelegi măcar 10% din ce vrea să zică ” les neiges d’antan” sau dacă vrei să înțelegi de acum încolo.

nu pot să nu fiu subiectivă pentru că bucăți din cartea asta sunt rupte din amintirile mele ca o pâine caldă proaspăt scoasă din cuptor, mai dau o pagină și din cuvintele poveștii se ridică imaginea unei alte zile în care una din discuțiile alea de familie au avut loc.

nu este o carte pe care să o citești cap coadă, sau eu nu așa o fac, nici măcar pagină după pagină, de fiecare dată când trec pe lângă ea o deschid și citesc povestea care a vrut să mi se dezvăluie dar fiecare ar fără îndoială propriul mod de abordare.

așa cum știm deja până la ora asta nu o să povestesc despre subiect, nu e treaba mea să fac rezumatul cărții, ci despre senzațiile pe care ți le lasă.

proza de Pisică este un suflet spart în bucăți și apoi reasamblat ca un mozaic strălucitor pe alocuri, șters de timp în altele dar fiecare bucată purtând o poveste, fiecare îmbinare de bucăți schimbând sensul bucăților individuale, un glob de sticlă cu vitralii în care arde ființa scriitorului lăsând imagini diferite să se formeze pe pereții sufletelor cititorului.

inutil să precizez nu vor exista două imagini la fel pentru că sufletele noastre au culori , netezimi, densități și istorii diferite, pentru unii va fi o poveste în lumea distopică în care trăim, pentru alții o scriere sf, pentru câțiva oglindă.

dacă v-am făcut curioși cartea se găsește pe libris, pe cărturești și la editura mamă.

eu mă întorc să mai deschid odată cartea, să las o poveste nouă să îmi tatueze mintea și să mă întorc pentru câteva minute într-o vreme în care lumea mea era un adăpost sigur pentru visători.

Când corpul spune nu

          Cartea de marți iar a ajuns joi, asta să fie cea mai mare problem a mea.

          Pentru că subiectul a fost ridicat : citesc în continuare și cărți ușoare, v-am zis că după mine lumea are nevoie  de cărți de vacanță în care totul e roz și se termină cu bine dar scriu mai rar despre ele pentru că asta e esența lor totul e roz și se termina bine daca ai spune orice altceva în plus l-ai lipsi pe om de plăcerea de a le citi.

          În cartea de săptămâna asta nu este roz decât coperta dar și aia are urme de albastru. ”Când corpul spune nu” a lui Gabor Mate nu e ușor de citit, pe mine una m-a speriat mai rău decât toate cărțile lui Stephen King la un loc.

          Cam în orice capitol vei găsi ceva din tine și cam în orice capitol ceva-ul ăla din tine este potențialul declanșator al unei boli autoimune.

          Cartea asta este despre cum nici măcar nu mai recunoaștem stresul din viața noastră, despre cum ne întindem zilnic ca o fărâmă de unt pe o felie de pâine mult prea mare și suntem permanent supraîncărcați cu hormonii de ”atacă sau fugi” pe care corpul nostru îi produce pentru că nu ne lăsăm timp să ne liniștim.

          Este despre cum poveștile pe care ni le-am spus: ”trebuie să fiu puternic”, ”eu mă descurc”, ”pot face totul perfect” lasă urme adânci în sistemul nostru imunitar care nu mai știe unde ne terminăm noi și unde începe restul lumii așa că ori nu ne protejează de invadatori, ori ne atacă pe noi.

          Și totuși este și despre speranță, despre cum să își trăiești furia sănătos fără să o bagi sub preș, despre cum să îți stabilești și respecți limite, despre cum să spui nu și să te alegi pe tine, pentru că dacă nu o faci la un moment dat corpul tău o va spune în locul tău inclusiv împotriva ta.

          Citatul cu care rămân din cartea asta și pe care sper să îl pot implementa în toate situațiile dificile din viitor ” Dacă ai de ales între a simți vina sau resentimentul, alege vina de fiecare data”, pentru că vina înseamnă am făcut ceva pentru mine în defavoarea ta și a așteptărilor tale, resentimentul înseamnă am făcut ceva pentru tine în defavoarea mea și a sănătății mele și cel mai probabil nu mă voi ierta niciodată iar resentimentul mă va măcina.

Gândește ca un călugăr

Știu că e joi și rubrica e ” cartea de marți” dar așa s-au aliniat planeții să scriu azi.

Am cumpărat cartea încurajată de filmulețele cu Jay Shetty pe care Facebook mi le tot arunca în feed, dacă tot am cumpărat-o am citit-o, iar acum povestesc despre ea pentru a determina voi dacă am citit-o ca să nu o mai citiți și voi sau, din contră, să o citiți.

Dacă ești la prima carte de dezvoltare personală, conștientizare etc citește, are idei simple, eficiente și bine structurate. Explică prin paralelă cu experiențele lui din ashram cum ar trebui să ne raportăm la nebunia vieții contemporane.

Bonus are exerciții: de respirație, de meditație, de vizualizare, de recunoștință.

Dacă ai mai citit ceva în domeniu informația o să ți se pară redundantă și insuficientă, e o carte drăguță dar nu te ajută să mergi la nivelul următor sunt aceleași teme despre cum atașamentul este mama tuturor relelor, cum întotdeauna vei fi mai fericit când te orientezi spre comunitate decât spre interesele egoiste, cum nimic nu ne aparține cu adevărat și nimic nu este permanent.

Mi-a plăcut testul vedic de personalitate si explicațiile despre cele 4 varne, în esență profile psihologice: Călăuza, Creatorul, Conducătorul și Făptuitorul.

Mi-a plăcut cum a redat jocul infinit al măștilor noastre printr-o idee a lui Charles Horton Cooley ”Nu sunt ceea ce cred eu că sunt. Și nu sunt ceea ce crezi tu că sunt. Sunt ceea ce cred eu că tu crezi că sunt!”

Tot în capitolul despre stabilirea identității mi-au plăcut sfaturile despre cum să te analizezi pentru a te scutura de praful mediatic și al mediului din care provii pentru a determina valorile tale, nu pe cele care ți-au fost impuse sau sugerate.

Pe scurt merge într-o călătorie cu trenul sau intr-o duminică în care ești prea obosit să citești ”chestii grele”

Pisica lui Dalai Lama

Cartea de marțea asta este de fapt un grup de patru cărți scrise de David Michie despre Pisica lui Dalai Lama și sunt sigură că nimeni nu se așteaptă să fac un rezumat al cărții.

Ce mi-au adus mie cărțile astea? Înțelegere, cumva m-au ajutat să privesc tot ce se întâmpla în viața mea cu un anume grad de detașare, mi-au băgat în cap un principiu fundamental pe are îl știam dar nu îl integrasem ”Nimic nu durează pentru totdeauna – singura constantă e schimbarea”.

          Mi-ar lua o zi întreagă să povestesc numai câte fire de desprind din ideea asta singură am să mă opresc la faptul că este baza non atașamentului, dacă ești fericit nu lega starea de circumstanțele exterioare, dacă ești nefericit la fel și mai ales nu te aștepta ca vreuna din stări să dureze.

          Nu te grăbi să judeci ce face altul pentru că nu știi niciodată ce se întâmplă cu el și cu viața lui, nu ai idee ce l-a dus în poziția în care este fie de privilegii, fie de neajunsuri.

          Nu îți proclama credințele prin vorbe și simboluri exterioare să porți simboluri budiste sau simboluri creștine nu echivalează cu a trăi după normele religiei tale, dacă lipsa unui simbol e neimportantă încălcarea unui principiu te scoate practic din grupul de care pretinzi că aparții

          Fă deosebirea între oameni și comportamentele lor, oamenii sunt mai mult decât ceea ce fac sau decât ce au.

          Încearcă, fie și împotriva logicii tale, să crezi pentru un minut că nu avem o singură viață, că noi și ai noștri ne vom întoarce, nu neapărat în aceleași relații, nu neapărat în aceeași formă, poate cel mai bun prieten al tău va fi data viitoare cățelul tău te-ai gândi de două ori înainte să îl lovești? Să îl abandonezi? Să îl ții legat în frig?

          Fă-ți timp să meditezi sau să te rogi sau pur și simplu să stai de vorbă cu tine și să înțelegi că mare parte din problemele tale vin din gândurile tale și gândurile astea sunt mai degrabă ce îți imaginezi că va fi decât o realitate concretă.

          Ieși din zona de confort, privește schimbările și provocările ca pe o oportunitate de a învăța, de a-ți schimba harta, de a crește, unele din cele mai frumoase lucruri încep când în loc să cauți vinovați pentru că ți se întâmplă ceva începi să cauți o soluție pentru a depăși ceva-ul ăla.

          Dacă iubești pisicile trebuie să citești cartea pentru că tu știai de fapt că în mintea pisicii tale se spun povești peste povești, dacă nu le iubești dă o șansă cărții și după s-ar putea să adopți și un ghem de blană.

          Pe scurt e o carte minunată de citit lângă bradul de Crăciun.

The Dressmaker’s Gift

          Nu știu cum va fi tradus titlul cărții din marțea asta atunci când va fi tradus, pentru mine va rămâne mereu Darul croitoresei dar în titlul blogului am păstrat originalul pentru a fi ușor de găsit la nevoie.

          Credincioasă unuia din scopurile anului 2021 am stabilit că voi citi prima carte a anului în engleză pentru a reuși să stăpânesc limba asta până la urmă așa că am ales bazându-mă extrem de științific pe cum arăta coperta The Dressmaker’s Gift de Fiona Valpy, carte pe care am putea să o încadrăm în secțiunea ficțiune istorică și nu romance așa cum aveam eu e gând să încep anul.

          Pentru că, fără îndoială undeva deasupra noastră în mijlocul universului care se tot extinde, există în linii mari un plan pentru fiecare dintre noi deși nu asta am urmărit cartea s-a pliat perfect pe cuvântul pe care l-am ales anul acesta Mulțumire.

          Cred că ne cunoaștem deja suficient de bine ca să știți că nu o să suflu mare lucru despre subiectul cărții ci o să vorbesc despre sentimentele și întrebările pe care le-a adus la viață pentru mine.

          Întrebarea de bază care răzbate din partea mai puțin conturată a cărții privește epigenetica și posibilitatea ca pe lângă culoarea ochilor și înălțime transgenerațional să primim încrustate în ADN : rezistența sau fragilitatea, umorul sau melancolia, binele și răul unui suflet. Și desigur continuarea firească a acestei întrebări: dacă venind dintr-o linie afectată de traumă o putem depăși sau suntem blestemați să fim consumați de ea repetând-o și transmițând-o mai departe în generația următoare.

          Sentimentul de bază așa cum spunea este gratitudinea, faptul că nu avem în cea mai mare parte a timpului idee cât de norocoși suntem să trăim în lumea în care trăim, lucru destul de evident din faptul că insistăm să dansăm pe linia de hotar a siguranței alimentând conflicte bazate pe rasă, religie, clasă socială și echipa preferată de fotbal, rugby etc. Da, suntem atât de inconștienți încât uneori devastăm un oraș pentru că echipa noastră a pierdut și a lor a câștigat, sau cel puțin încercăm pentru că de regulă semințele astea de haos sunt înăbușite, celelalte din păcate nu.

          Poate și pentru că a venit pe un teren pregătit de serialul Rotten în timpul căruia mintea mea a suferit diverse blocaje, unul dintre ele la ideea că exista oameni care încă sunt sclavi și a căror întreagă viață se scurge în locații imposibile, în muncă de neimaginat pentru noi, oameni care nu au ieșit niciodată de exemplu din batey ( o așezare lipsită de cele mai elementare facilități aferentă unei plantații de trestie de zahăr), cartea asta a atins serios niște corzi de suflet.

          Dacă nu știți cât de norocoși sunteți pentru lucruri cu privire la care vă considerați îndreptățiți: un pahar cu apă, o haină călduroasă, odihnă, pâine, prieteni, libertate citiți și cartea asta.

          Citatul cu care rămân este cumva laitmotivul cărții: ”Gata! Sunt aici! Suntem împreună, suntem bine!”

          PS Da, pe undeva trec prin cadru și idei de genul cât de măreață este arta modei, ce minunată industria aferentă și cum ne emoționăm ca floricelele la săptămâna modei, dar nu reușesc să  strice cartea.

Little Beach Street Bakery

          Cartea de marțea asta nu este una singură ci o trilogie, seria Little Beach Street Bakery de Jenny Colgan.

          Am început să citesc din nou cărți din genul Chick lit inițial datorită vocabularului, sunt scrise într-un limbaj ușor inteligibil, nu găsești des cuvinte dificile și nici forme arhaice și învechite, sunt cărți care curg ușor în cuvintele de zi de zi și pentru că sunt prea leneșă să mă țin de un program normal de limba engleză cu exerciții și așa mai departe am ales varianta ușoară și plăcută citesc, în fond cam așa am învățat și româna folosind-o zilnic.

          Și undeva pe drum m-am oprit să mă întreb cum am devenit atât de snobi? De ce e perfect acceptabil să citești Stephen King în ale cărui cărți 90% din personaje mor până la final în chinuri cumplite dar nu literatură numită ”ușoară”.

          Când s-a stabilit că ești intelectual dacă  citești distopii, de parcă nu ar fi de ajuns să asculți știrile pentru a avea imaginea completă a unei lumi care  a luat-o razna, dar trebuie să fii privit cu o lejeră superioritate dacă iei de pe raft o carte despre care știi înainte să o deschizi că indiferent ce probleme or să apară în paginile ei la final totul va fi bine.

          De ce considerăm genul ăsta ”ușor”? Pentru că nu  este în mod necesar, trilogia de mai sus are și întrebările ei. Cum te simți când nu mai ai niciun ban în cont? Când afacerea pe care ai muncit ani întregi să o pui pe picioare s-a dus de râpă și banca îți vinde la licitație casa pentru care ai luat un credit.

          De ce este social acceptabil să alergăm de la 9 la 5 la slujbe care ne fac nefericiți și din care obținem exact suficienți bani să ne plătim datoriile ( pe care nu le-am avea dacă nu ar trebui să conducem la slujba aia, să ne îmbrăcăm potrivit rolului, să locuim la o distanță acceptabilă) dar nu să avem grijă de niște stupi de albine sau să lucrăm într-o brutărie dacă asta ne face fericiți chiar dacă salariul nu e la fel de mare de vreme ce nici cheltuielile nu ne sunt la fel de mari.

          Ce ne împinge în goana de a cumpăra mereu mai mult, mai nou, mai strălucitor, o jucărie care să fie mai bună sau de multe ori doar mai scumpă decât a vecinului? De ce plătim cu timp și deci cu viață toate zorzoanele inutile ale societății noastre?

          Care este atitudinea care te ajută că te ridici după ce viața te-a aruncat la pământ? Cum poți rămâne în continuare convins că ești genial și o să reușești din nou după ce ai reușit să pierzi până și banii pe care nu îi aveai?

          De ce inclusiv în epoca noastră mamele singure au un stigmat? Nu au făcut copilul ăla singure dar au ales să își asume responsabilitatea pentru el chiar dacă tatăl a ales să dispară din peisaj și totuși pe ele societatea le privește fie cu reproș fie cu o milă la fel de neinspirată, niciodată nu pare să fie vina bărbatului.

          Dacă veți citi măcar una din cele trei cărți: Little Beach Street Bakery, Summer at Little Beach Street Bakery și Christmas at Little Beach Street Bakery o să găsiți și alte întrebări și poate un răspuns două, bonus o să aflați câte ceva despre papagalii de mare.

          Ce citiți în vacanța de Crăciun?

Noile confesiuni ale unui asasin economic

Noile confesiuni ale unui asasin economic de John Perkins a fost cumpărată pentru că era la reduceri serioase cred ca fost 8 lei și părea genul de caret pe care unul din prietenii mei ar fi citit-o.

Undeva prin calculator exista formatul electronic al Confesiunilor, un fel de prim volum dacă vreți pe care evident nu am avut timp ă îl citesc. Continuarea a avut trei avantaje: cărțile în format fizic efectiv îți stau în cale, Crăciunul bate la ușă și trebuia să o împachetez și tocmai citisem Cine conduce lumea, carte cu care prezenta se îmbină de minune.

De ce ar trebui să o citești? Pentru a căpăta o nouă perspectivă asupra eficienței ajutorului dat de Banca Mondiale, Fondul Monetar Internațional și alte asemenea instituții, eficiența pentru beneficiarul aparent adică statul împrumutat nu pentru cei din umbră. Autorul susține că pentru fiecare dolar împrumutat USA se asigură cp 80 de cenți se întorc în economia lor, evident pe lângă dobânzi.

Pentru ca data viitoare când auzi că ”lumea civilizată”  detronat un guvern de prin Africa sau America  de Sud sau chiar din vecini să te întrebi dacă nu cumva au urmărit o piață nouă, o mână de lucru ieftină, o resursă la preț infim.

Dacă astea sunt departe și nu te influențează pe tine soarta republicilor bananiere citește-o pentru a afla cum mai multe bănci în frunte cu Deutsche Bank au fost nu bănuite ci amendate pentru manipularea valutelor în scopul influențării LIBOR și dacă vrei să zici că nici asta nu te afectează citește contractul ăla de credit prin care dobânda pe care o plătești se compune din marja băncii+Libor.

Dacă nu e Libor nu contează Euribor și Robor sunt la fel de vulnerabil.

Citește-o pentru a te lămuri cu tehnicile Asasinilor Economici (AE) inițial aplicate șefilor de state au ajuns la nivelul oamenilor obișnuiți.

”Dar de ce să luați un credit de 35000 de euro care vă permite un apartament mic, cu numai 55000 de euro puteți lua unul mai mare căruia în 10 ani o să i se dubleze valoarea, plus vă dăm și un card de cumpărături”.

Cine nu a auzit asta la bancă la negocierea creditului? Ce nu spune nimeni e că tu vei începe să plătești rata mai mare chiar de la prima scadență 20 000 de euro în plus contează mult la rată, iar ce rămâne scris cu litere mărunte este că valoarea aia dublă a apartamentului peste 10 ani e ipotetică.

Mi-a plăcut în mod deosebit Capitolul 47 Lucruri de făcut în care funcție de categoria ta de vârstă sunt trecute sugestii despre ce poți face să căpătăm un pic de control în fața corporatocrației, majoritatea sunt cu informează-te și implică-te, stai al nivel local și de principiu nu te întinde mai mult decât plapuma.

Citatul cu care aș rămâne? Sunt multe dar pentru că mereu ne sunt prezentate știri optimiste cu creșterea PIB ului să fie acesta:

”Claudine și cu mine discutam deschis despre esența înșelătoare a PIB- ului. De exemplu, PIB-ul poate indica o creștere chiar și atunci când este spre profitul unei singure persoane, precum un individ care deține o companie de utilitate publică, și chiar dacă majoritatea populației suportă povara datoriei. Cei bogați devin și mai bogați, iar cei săraci și mai săraci. Și. Totuși, din punct de vedere statistic , acest fapt este înregistrat ca progres economic.”

Cine conduce lumea

Pe Noam Chomsky l-am cunoscut în calitate de lingvist citind inițial cărți despre teoria gramaticii generativ-transformaționale și limbaj, Cine conduce lumea este cred prima carte în care îi citesc opiniile politice.

Nu voi merge până la a spune că modul în care înfățișează el lucrurile este adevărul absolut dar o parte din idei le-am regăsit în multe din cărțile sau filmele pe care le urmăresc ca atare se poate spune că undeva ideile noastre converg.

Cartea în sine este un studiu despre cum SUA încearcă în continuare să își păstreze hegemonia mondială și de  mai multe ori vei găsi inserată ideea că încă nu au un competitor real, mai puțin evidențiat este faptul că la rândul lor SUA nu sunt o entitate separată, un om din carne și oase așa cum îi place să spună, așa că atunci când recunoaște că funcțiile importante practic sunt vândute celui care licitează mai mult plătind campania electorală, recunoaște tacit că lumea este condusă de monedă și de interesele economice ale clasei din ce în ce mai subțiri de oameni cu adevărat bogați, indiferent care este instrumentul folosit de ei, în cazul în speță : un stat.

Ce mai face cartea asta? Pune o oglindă în fața acelorași SUA subliniind că nu sunt chiar cavalerul călare e un cal alb care se pretind a fi și analizând ideile și presupozițiile înrădăcinate în rândul clasei conducătoare: faptul că există persoane ( respectiv cele care aplaudă și se aliază politicii lor) ale căror drepturi pot fi respectate începând chiar cu dreptul la un proces și prezumția de nevinovăție și non oameni (cei care au aroganța de a-și apăra propriile interese naționale în defavoarea celor ale SUA) care sunt catalogați drept teroriști deși de multe ori crimele lor nu se ridică la nivelul celor ale SUA în sine și aliaților lor sau dreptul SUA de a interveni oriunde în lume.

Se ocupă de modul în care sunt discriminați nu numai cetățenii altor state care visează la autodeterminare ci și cetățenii proprii a căror viață a devenit din ce în ce mai dificilă, despre noua artă a fabricării consimțământului prin care oamenii sunt manipulați să își de acordul pentru politici guvernamentale iar atunci când nu dă rezultate și acordul nu este obținut majoritatea este ignorată în folosul minorității care deține resursele financiare.

Schimbă lumina sub care media prezintă realizările acestui campion al democrației care se pretind a fi Statele Unite, și care nu de puține ori a preferat să susțină regimuri totalitare sângeroase dar care îi permiteau accesul și controlul resurselor naturale ale zonei și te pune să te întrebi de fiecare dată când auzi o știre cu o ”veste bună” care este de fapt realitatea din spate și ce anume a ascuns departamentul de publicitate sub preș.

Ideea cu care aș rămâne : ”De atunci, s-au făcut eforturi uriașe pentru a le inculca oamenilor noul spirit al epocii. Ramuri întregi de activitate au fost consacrate acestei sarcini: relații publice, publicitate și management. Toate sunt îndreptate spre ceea ce marele economist Thortein Veblen numea ”fabricarea de dorințe”. Folosind termenii marilor producători, este vorba despre canalizarea dorinței oamenilor către   ”lucrurile superficiale” ale vieții, ”bunurile de consum”. În felul acesta oamenii pot fi atomizați, despărțiți unul de altul, făcuți să caute profitul personal, deviați de la eforul periculos de a gândi pe cont propriu sau de a pune în discuție autoritatea”.

Curajul de a nu fi pe placul celorlalți

În seria nou nouță ”Cartea de marți” azi despre Curajul de a nu fi pe placul celorlalți.

          Una din hotărârile luate  pentru 2020 a fost să citesc, nu mai mult, nu mai bine, nu mai inteligent ci pur și simplu să îmi reiau obiceiul de a citi pe care filmele și hai să o spunem pe-a dreapta alegerea de a mă uita pe Facebook la filmulețe cu pisici și câini mi-l subminaseră.

          În mare parte mi-a reușit. Când am ales Curajul de a nu fi pe placul celorlalți unul din motive a fost prețul, am găsit cartea la reducere la vreo 16 lei după ce tot anul o văzusem spre 40. Mari așteptări nu aveam părea o carte clasică de self help care să îți zică o dată în plus să nu te mai consumi pentru părerile celorlalți.

          Și o face, evident, dar de o manieră inteligentă, cu o explicație în spate pornind de la teoriile lui Alfred Adler trecute prin filtrul unui filosof japonez și expusă de maniera dialogurilor socratice.

          Consecința imediată a fost că mi-am achiziționat Curajul de a fi fericit scrisă de același cuplu Ichiro Kishimi și  Fumitake Koga, precum și evident o carte de Alfred Adler ca să aprofundez problema, de altfel încă erau la reducere și astea.

          Ce mi-a plăcut: faptul că spre deosebire de concepția noastră general europeană bazată pe cauză și efect, respectiv traumă și rezultat pentru că noi suntem freudieni de la creșă, Adler e de părere că ne putem schimba oricând și nu contează cu ce calități te nași ci depinde cum le folosești.

          La fel de tare mi-a plăcut ideea că toate problemele noastre sunt date de relațiile interpersonale și modul în care ne raportăm la ele, practic la baza acțiunilor noastre pare să fie dorința de recunoaștere, de apreciere, de respect, de iubire din partea celorlalți și ne luăm majoritatea deciziilor nu din perspectiva a Ce trebuie să fac pentru a fi fericit ci mai degrabă din Ce trebuie să fac astfel încât reacția celorlalți față de mine să mă facă fericit.

          Va trebui de asemenea să mai citesc despre cele trei tipuri de sarcini pe care le avem în viața asta : de muncă, de prietenie și de iubire, despre modul în care fugind de ele ne pregătim să fim nefericiți și mai ales despre  aparenta noastră incapacitate de a nu separa sarcinile noastre de sarcinile celorlalți, toate ocaziile în care ne dorim ca altul să facă sau să nu facă un anume lucru cu justificarea supremă ”spre binele lui” chiar dacă binele acestea este definit prin prisma valorilor noastre care poate nu au nimic în comun cu el.

          Ceea ce ai tu de făcut este să îți îndeplinești cum trebuie sarcinile tale, ce cred ceilalți despre tine sau modul în care te judecă este sarcina lor , nu poți face nimic în privința asta dar cu siguranță poți fi nefericit încercând să îi influențezi.

          Citatul cu care aș rămâne ”Te gândești: Vreau neapărat să fac asta și o voi face la momentul potrivit”.  Este un mod de a trăi care îți amână viața. Cât timp ne amânăm viața nu vom ajunge nicăieri și zilele noastre vor trece, una câte una, într-o monotonie apăsătoare, deoarece, pentru noi, aici și acum înseamnă doar o perioadă de pregătire, o vreme pentru răbdare”.

          Ați citit în ultima vreme o carte pe  care să o recomandați?