Arhive categorie: bookaholic

Antrenează-ți creierul!

Săptămâna asta despre o carte la care am citit mult timp în mare parte pentru că fiind destul de tehnică și de groasă am mai citit vreo 8 cărți între timp.

          Antrenează-ți creierul de Joe Dispenza nu este o carte de rețete instant pentru a deveni un fenomen sau un geniu, dar cunoscând povestea vieții autorului am zis să acord un pic de atenție și scrierilor lui.

          Foarte pe scurt în urma unui accident autorul a fost pus în situația de a risca să fie paralizat, refuzând o operație pe coloană care i-ar fi redus pentru totdeauna mobilitatea, și preferând să își inventeze o terapie proprie bazată pe cunoștințele și resursele lui.

          E posibil să aveți ceva rezerve determinate de admirația lui pentru Ramtha, nici eu nu am fost entuziasmată de menționarea canalizării unei entități superioare dar totuși ceva l-a ajutat pe omul ăsta să meargă din nou fără tije metalice în coloană așa că am trecut peste.

          S-ar putea să găsiți cartea un pic prea densă în informații despre biologie și biochimie, mie mi s-au părut fascinante și privind în urmă la cele cinci sute și ceva de pagini cred că a fost o alegere bună să pornească de la descrierea neuronului și a modului în care ei interacționează.

          Așteptați-vă deci la bilogie multă, așteptați-vă să aflați că gândurile voastre determină cicluri de dependență chimică pe traseul : gând- peptide- hormoni și de la capăt.

          Cartea are vreo 3 capitole dedicate lobului frontal care este responsabil cu transformarea viselor în realitate la propriu, folosirea și controlul lobului frontal este cheia în reinventarea personalității tale și pe cale de consecință a vieții tale.

          Procesul nu este nici simplu, nici scurt dar merită încercat, într-o societate în acre suntem dispuși să mergem la sală și să facem exerciții pentru un corp în formă nu pricep reticența în a ne antrena neuronii pentru o minte la fel de în formă.

          Evident este imposibil să vă spun pe scurt despre ce e vorba pentru că aproape m-aș apuca să vă povestesc  întreaga carte de vreme ce foarte puține pagini mi se par că pot fi trecute cu vederea.

Nu pot decât să vă recomand să o citiți cu promisiunea că o să vă ajute să înțelegeți din punct de vedere fizic și cu explicațiile științifice aferente de ce realitatea este subiectivă și depinde de gândurile fiecăruia dintre noi ergo poate fi schimbată prin modificarea gândurilor.

Fiul timpului

          Pentru că omul, în cazul de față femeia, are nevoie și de cărți mai puțin serioase m-am apucat să citesc Fiul timpului. Ca să nu am totuși impresia că îmi pierd timpul citind cărți pentru adolescenți am atacat versiunea în engleză titlul fiind Time’s convert.

          Nu îmi amintesc dacă am scris aici despre cărțile din seria All Souls ale Deborei Harkness, dar probabil toată lumea a văzut Cartea Pierdută a Vrăjitoarelor care încă este pe HBO.

          Cartea este o continuarea a seriei, la prima vedere povestea lui Phoebe Taylor care și-a dorit să devină vampir. Dacă îi acorzi un pic de atenție este o bucățică de istorie a SUA și a Franței, o bucățică de istorie a omenirii cu dezideratul ei de egalitate și fraternitate pe care încă nu le-am atins și nici nu pare că le vom atinge în curând.

          Este menită să te facă să îți pui întrebări cu privire la șansele reale ale unui sistem egalitar și democratic ( știu că ne place să credem că trăim deja într-un astfel de sistem dar privind în jur mă gândesc destul de des că ori nu e adevărat ori trăim într-o versiune care are nevoie de multe  îmbunătățiri, asta în zilele în acre chiar îmi imaginez că ar fi posibil).

          Este o poveste despre setea noastră de timp, de viață lungă și sănătoasă, de tinerețe aparent nesfârșită. Despre binele și răul care vin odată cu nemurirea sau apropierea de ea, pentru că frecvent în carte ți se va reaminti că nimic nu este veșnic și chiar și vampirii pot muri.

          Și aparent asta ne-am dorit mereu o viață fără sfârșit și fără griji, o soluție magică pentru toate problemele noastre mari și mici, o a doua șansă în viață, întotdeauna privim în curtea vecinului, la viața lui imaginându-ne că deasupra lui soarele nu apune niciodată.

          Sau cel puțin eu am făcut asta și undeva într-un ungher al minții mele încă există speranța că voi primi inelul Arabelei, scrisoarea de la Hogwarts sau măcar o transfuzie sănătoasă cu sângele unei creaturi cât se poate de aproape de nemurire.

          Ce subliniază cartea asta este că toate cele de mai sus nu sunt în realitate decât o oportunitate de a face din nou aceleași greșeli pentru că aparent indiferent de resursele de timp și puterea pe care le ai la dispoziție înțelepciunea nu poate veni decât din experiență iar pe asta o putem dobândi și în calitatea noastră de muritori nemagici.

          Nu o să spun dacă mi-a plăcut dar vă mărturisesc că aș citi cu siguranță o continuare dacă ea o să apară și ceva îmi spune că este undeva pe drumul dintre imaginația autorului și tipar.

Minciuni pe canapea

          Dacă vă așteptați să fie vorba despre micile sau marile minciuni pe care le credem nevinovate și ni le servim reciproc în cadrul relațiilor romantice trebuie să vă reconsiderați părerea.

          Irvin Yalom vede canapelele strict din perspectiva profesiei lui: locul în care ar trebui să te simți liber să te destăinui ideal fără teama de a fi judecat dar cel puțin fără teama ca secretele tale să depășească pereții cabinetului.

          Este o carte despre terapie și terapeuți priviți dinspre latura lor umană. Știu e greu să te gândești că doctorii ar putea fi pacienți, că juriștii ar putea fi infractori sau că psihologii are putea avea nevoie de terapie la rândul lor.

          Nu știu dacă pentru cititorul român cartea va avea același impact pe care îl are într-o țară în care terapia psihologică nu e privită ca semn de nebunie ci ca o căutare a echilibrului, a resurselor, a celei mai bune forme a ta și mă gândesc la asta pentru că de curând am fost într-o situație în care a văzut oameni opunându-se ideii de terapie de parcă ar fi fost vorba să participe la sacrificii rituale umane.

          Să revenim. Cartea o să te ajute cu o serie de întrebări pe care probabil nu ți le-ai pus niciodată: Oare oamenii își mint psihologii? Cât din deciziile luate în sau după terapie este influența psihologului și cât voința pacientului? Ce fac psihologii când au nevoie de psiholog? Cât de greu este să păstrezi limitele relației mergând pe sfoară între a fi acolo și a fi prea acolo pentru pacient.

          Este o poveste despre manipulare și despre cum aceeași situație poate fi interpretată în mai multe feluri, este o poveste despre cum răzbunarea e o otravă periculoasă care distruge mai mult decât repară, despre cum terapia poate fi eficientă atâta vreme cât este făcută cum trebui chiar împotriva așteptărilor pacientului.

          Și este o carte a aparențelor în care oamenii sunt foarte rar ceea ce par. Personalitățile se formează în jurul unei amintiri obscure pe care conștientul nu și-o amintește sau o consideră nerelevantă și ne lipește timpul, cunoașterea sau dorința să interpretăm până la găsirea principiilor pe care exact experiența aia vag amintită ni le-a insuflat dându-ne un avantaj sau un handicap pe viață.

          Una peste alta aș zice să o citiți dacă sunteți interesați vreun pic despre modul în care funcționează mintea voastră la toate nivelurile ei.

Atomic Habits

          Nu mă gândisem să scriu despre Atomic Habits marțea asta. De fapt nu mă gândisem să scriu despre ea vreodată, părea una din cărțile pe care le citesc pentru că sunt pe drumul spre cele cu adevărat bune.

          Și totuși, săptămâna asta vorbind cu o prietenă despre ce mai citim am ajuns la cartea asta despre care amândouă am avut aceeași părere” Nu o să îți schimbe viața”.

          După care ne-am mai gândit un pic la modul în care deja ne-o schimbase deși o citeam de mai puțin de o lună ( știți cum e vacanțe, mai multe cărți începute, multe filme de văzut, în cazul meu faptul că o citesc în engleză adaugă un factor de încetinire în plus).

          Mi-au rămas în minte nu atât schemele lui de construire și deconstruire a unui obicei, după cum el este de dorit sau nu, ci poveștile, bucățile din viața unor oameni care aveau deja obiceiuri atomice și unde îi dusese asta.

          Dacă vă întrebați de la ce vine atomic, este de la faptul că atomul este cea mai mică particulă de materie, ideea de bază a cărții este că nu trebuie musai să îți schimbi viața peste noapte pentru a obține rezultatele dorite ci este suficient să faci un pas pe zi în direcția dorită. E mai bine să faci o mișcare mică pentru un an decât să îți dorești ceva vreme de un an și să te apuci în ultima zi a intervalului să realizezi. Sunt mai multe șanse ca schimbarea să aibă loc și să fie durabilă în prima variantă.

          Ziceam că mie mi-a schimbat deja viața deși nu am băgat de seamă. De când am început să citesc cartea, de la una din poveștile lui Clear  despre el însuși despre cum a stabilit că are sau nu cititori va scrie de două ori pe săptămână pe blog, am luat aceeași decizie și am început să scriu pe blog.

          Nu mi-a adus un număr mare de urmăritori dar cei 4 noi au fost un succes personal ( poate e o parte narcisistă a mea dar îmi place să știu că nu vorbesc singură).

          De la povestea echipei de ciclism a Angliei care și-a început drumul spre performanță schimbând saltele și pernele pentru un somn mai bun mi-am impus să dorm minim 7 ore pe noapte, uneori nu reușesc pentru că trebuie să lucrez un pic la depășirea unei faze de FOMO prin care trec, dar încerc să nu ratez două nopți la rând.

          Mi-am pregătit bucătăria de așa manieră încât seara în drum spre dormitor să îmi pun la înmuiat fulgii de orz cu scorțișoară, sunt ani de zile de când ameninț cu un mic dejun sănătos dar planeții nu se aliniau ( mă trezeam târziu, nu  mă decideam ce ar fi mai bun, nu voiam să fac o omletă pentru că îmi rămânea mirosul în păr și mai pot găsi 600 de motive), acum dimineața nu mai am de făcut niciun efort și mai ales nicio decizie.

          Poate una din cele mai bune idei din toată cartea este că succesul revine celui care este dispus să facă efortul necesar și atunci când devine plictisitor, cel care va merge la sala, sau la biblioteca sau oriunde trebuie sa fie pentru a-și împlini visul atunci când exuberanța începutului s-a stins, numai pentru a deveni cu un procent mai bun decât ieri.

          Rămâne să găsesc o metodă de a mă face să scriu în fiecare zi până când scrisul îmi reintră în obișnuință pentru că un lucru e sigur cartea cea nouă nu se va scrie singură.

          Prima mea carte Solomonarii, este zilele astea pe Libris, Cărturești și Emag dacă nu ați apucat să o luați din prima tură.

Biblioteca de la miezul nopții

          Cu Matt Haig m-am întâlnit în perioada mea preferată a anului, în timpul Crăciunului când tradițional citesc povești. Așa am ajuns să citesc Un băiat numit Crăciun. Ne-am potrivit și nu prea.

          Apoi am cumpărat Cartea alinării care încă este pe o noptieră așteptând să fie reluată și cred că pe undeva prin reader am și Umanii începută, din care îmi amintesc câte ceva numai pentru că memoria mea merită propria rubrică în wikipedia.

          Pot spune liniștită că nu este vreunul din scriitorii mei de suflet și totuși am citit Biblioteca de la miezul nopții în 3 zile în timp ce eram în vacanță și îmi petreceam ziua făcând 11-16 km prin oraș să îl cunosc mai bine.

          Poate s-a întâmplat să ne întâlnim într-o perioadă în care mi-ar fi prins bine un permis de acces în biblioteca respectivă, poate între timp am căpătat nuanțele necesare pentru a aprecia gândurile unui om care a trecut printr-o depresie gravă și a fost pe margine sinuciderii. Nu vom ști niciodată de ce dar cartea asta mi-a plăcut.

          Imaginează-ți infinitul până la ultima particulă și imaginează-ți că fiecare particulă are o infinitate de variante și fiecare din variantele alea determină o altă viață a ta.

          Fiecare decizie pe care o iei, și nu vorbim de cele mari: fac sau nu facultate, mă căsătoresc sau nu, am sau nu copii, mă sinucid sau nu, ci de cele mici, azi îmi iau cerceii lungi sau scurți, beau numai o cafea sau iau micul dejun, fiecare dintre ele te duce pe un alt drum.

          Biblioteca de la miezul nopții îți pune la dispoziție un timp infinit, ofertă supusă anumitor termeni și condiții, pentru a le încerca pe toate, pentru a merge pe drumurile pe care ai regretat că nu ai mers, pentru a alege variante despre care nici nu ai știut că există, pentru a trăi tot ce se poate trăi vreodată până când vei fi nimerit viața cea mai potrivită, cea din care nu mai vrei să pleci.

          Subiectul? Știți deja că nu povestesc din astea dar pe scurt este vorba despre povestea vieții și regretelor unei anume Nora Seed, uneori mama unor pisici numite Voltaire, uneori mama unei fetițe, alteori mama unui cățel.

          Dacă vrei să știi ce viață va alege Nora poți citi cartea, dacă nu poți să te gândești numai la cum ar fi o trecere prin biblioteca respectivă. Eu una sigur aș vrea, voi?

          PS Era să uit citatul din cartea asta, mă rog, unul dintre ele ”Cred că e ușor să-ți imaginezi că există și căi mai simple, zise ea, dându-și seama de ceva pentru prima dată. Dar poate că nu există drumuri ușoare. Ci doar drumuri.”

Evvie Drake o ia de la capăt

Cartea de marțea asta este Evvie Drake o ia de la capăt de Linda Holmes. Dacă vreodată am avut dubii că măcar un sfert din carte aparține cititorului asta a fost scrisă și a ajuns în mâna mea special pentru a mi le spulbera.

          Dacă o căutați pe Linda Holmes cu sprijinul mărețului Google veți afla că scrie Chick-lit în traducere literatură pentru tipe, adică nu taman genul profund ci mai degrabă cel ușurel în care toată lumea termină fericită chiar dacă băieții buni termină ultimii.

          Coperta 4 nu e menită să îți schimbe părerea o văduvă care nu mai iese din casă și un fost jucător de baseball aduși împreună de soartă și care se ajută, vindecă, îndrăgostesc reciproc.

          Cum am citit eu cartea? Simțind pregătirea juridică a autoarei.

          De ce să citești și tu cartea?

          Primul motiv, evident, dacă ai chef de o poveste drăguță de dragoste într-o seară ploioasă sau la marginea unei mări.

          Al doilea motiv, mai puțin evident, dacă ești cumva prinsă într-o relație abuzivă.

          Vei afla că o relație abuzivă nu este numai aceea în care ești lovită sau cu un om despre care tot universul știe că nu are idee despre decență. (note to self să scriem despre relații abuzive vreți?)

          O relația abuzivă nu e neapărat cu un partener de cuplu, poate fi cu un părinte, un prieten, un copil, un coleg de lucru.

          De asemenea uneori nici chiar moartea celuilalt nu te poate salva din relația ba chiar te poate împiedica să o te salvezi singur.

          Vei afla că terapia nu este numai pentru nebuni ci poate fi un prieten de nădejde pentru a-ți păstra direcția în lumea nebună în care navigăm (terapia da? nu terapeutul dacă ajungeți prieteni păstrează-l ca atare dar caută alt terapeut).

          Că uneori lucrurile se termină pentru că atât le-a fost menit și că întotdeauna se va găsi un alt drum pe care să mergi.

          Că este necesar să spui ce crezi, ce simți și ce vrei dacă e să ai o șansă la fericire în viața asta și că altfel e posibil să te trezești ascunzându-ți capul într-o sticlă de vin (sau alt creator de dependențe) sau plângând până te destrami pe marginile ființei pentru că ai împrăștiat o cutie de orez pe podea.

          Dacă există și un al treilea motiv pentru a citi cartea asta mă aștept să nu mă lăsați în beznă și să mi-l scrieți în comentarii

Istoria Insulei

Ieri am terminat Istoria Insulei, așa cum am spus de câte ori am ocazia îmi place cum scrie Evgheni Vodolazkin. Poate am eu o sensibilitate aparte pentru meandrele sufletului slav, poate mi-au căzut în mână numai cărți potrivite mie scrie în emisfera aia culturală a lumii cert e că îmi plac atât  de mult încât cu pași de melc învăța rusa pentru a-i citi în original, mult se pierde la traducere și încă mai mult se pierde dacă traducătorul și scriitorul nu sunt pe aceeași lungime sufletească . Până aici am avut noroc dar de ce să risc?

Revenind la Istoria insulei am a vă spune că este istoria oricărui stat e drept de preferință mic, într-o perioadă sau alta fiecare dintre ele a trecut prin etapele descrise de Vodolazkin. Cu siguranță cititorul român va face cuvenitele legături cu Marea Unire de la 1918 și Revoluția din 1989 deși vă asigur scriitorul nu ne-a avut în vedere dar ni se potrivește.

Este prima din cărțile lui la care nu am plâns, fie pentru că între timp am devenit mai rezistentă, fie pentru că tonul lui este altul. Cartea este cum ar zice prietenii noștri americani ”serioasă ca un atac de cord” dar tonul cu care tratează toate problemele serioase este ușor, aproape de glumă nevinovată amestecată cu infinită acceptare.  Ăsta este mersul lumii și nu îl putem schimba. Totuși citind ultimele pagini trebuie să recunosc aveam așa ochii un pic aburiți.

În versiunea inițială istoria este văzută ca o transcriere a luptei dintre bine și rău iar apoi odată cu numeroasele ei redefiniri când noțiunea de istorie devine vagă, cele două categorii sunt sublimate în Prealuminatele Lor Înălțimi, păstrători vii ai istoriei și ceilalți conducători, manipulatori ai istoriei cât sunt vii.

Citind cartea asta cumva ai sentimentul ăla de perplexitate determinat de faptul că tot ce considerai tu unic, viața ta, istoria ta, istoria lumii tale este de fapt o poveste repetabilă și universal valabilă.

E o carte dulce și amară, o carte care te trage de mânecă să pui întrebări, să nu accepți versiunile despre lume, viață sau adevăr prezentate de altcineva fără să le treci prin filtrul minții și inimii tale.

Este o carte a alegerilor care par singurele la momentul lor și pe care timpul le face mai puțin sigure, mai puțin fericite, mai puțin impregnate de caracteristica ”unicei căi”.

Am vrut să aleg un citat și sincer aproape aș scrie întreaga carte dar cred că preferatul meu rămâne acesta ”Câte întâlniri și despărțiri am avut, câte am primit și câte am pierdut! Întâlnind un om drag, încă nu știi că e un dar, că e cineva care te va însoți în viață, dar când îți iei rămas-bun, atunci înțelegi că e o mare pierdere. Așa că pierderile sunt mai mari.”

PS Aici ai părerea mea despre Aviatorul al aceluiași autor