Clubul de carte -aprilie
Pentru că nu putem lăsa încă o lună fără recenzie am zis să pun mâna la treabă, să scriu despre ce am citit și să scriu articolul care găzduiește link-urile conform planului în ultima vineri a lunii.
Aștept link urile pentru recenziile voastre în comentarii și voi continua să actualizez articolul pe măsură ce le pimesc.
O viață de tărancă – Marghioliţa Huzum
“Nasturele lui Teddy” – Amy le Feuvre
Fotografie Pinterest
Povestea ta
Aceasta este blogul meu de vineri care evident apare sâmbătă pentru că în familia mea este o tradiție nescrisă în baza cărora între când facem ceva și când ar fi trebuit să facem acel ceva trebuie să existe minim 24 de ore decalaj indiferent dacă suntem în întârziere sau în avans.
M-am apucat să citesc și eu Cum să îți transformi viața, de Nicole LePera sau cel puțin cred că m-am apucat a mea fiind în engleză și numindu-se How to do the work. Mă îndoiesc că o voi termina în timp util pentru a-i scrie recenzia în Clubul de carte care va fi postat aici 27 ianuarie seara ( aviz participanților să își posteze recenziile pe bloguri până atunci și să dea de știre).
Dar citind-o mi-am amintit alte lucruri pe care le-am citit de-a lungul timpului, după vârsta de 4 ani începem să ne dezvoltăm ego-ul, personalitatea, să ascundem metaforicele cadavre în dulapuri și traumele în povești despre noi.
Azi dimineață mi-a căzut sub ochi postarea cuiva pe Instagram, nu am reținut numele, care spunea că și-a petrecut un an schimbându-se și unul din lucrurile pe care le-a făcut a fost să își clarifice la nivel de sine înalt cine vrea să fie: cum se îmbracă persoana care vrea ea să fie, cum vorbește, ce preocupări are, cum rezolvă probleme, cum își petrece timpul etc.
Suntem povestea pe care ne-a spunem despre noi: suntem victime sau eroi, suntem frumoși sau urâți, deștepți sau proști, sănătoși sau bolnavi, veseli sau depresivi conform scenariului pe care noi ni-l scriem despre noi la nivelul gândurilor noastre care se transformă în credințe limitative sau de împuternicire.
O altă doamnă pe care o ascultam destul pe mult pe Youtube acum ceva timp Esther Hicks are o postare pe undeva în care repetă parcă la infinit ”O credință este un gând pe care îl gând pe care îl gândim repetat”.
Acum dacă nu îți place povestea ta despre tine nu ai decât să o schimbi, dacă simți că nu ți se (mai) potrivește ajusteaz-o, nu la asta voiam să ajung ci la altceva.
Am avut azi cu o prietenă una din conversațiile alea pe care le avem cu toții ”Ce mai faci?” ”Pe unde te-ai mai plimbat?” când a auzit că nu m-am plimbat reacția a fost de parcă anunțasem că vine apocalipsa ”Vai, dar ce trist!” în traducere ”De ce mai trăiești dacă nu bântui pe drumurile patriei cel puțin”.
Nu m-am plimbat pentru că mie îmi place să stau acasă mai ales iarna, e frig și nu înțeleg de ce m-aș urca în mașină, să conduc( chestie care nu îmi place) pe drumuri umede și în zile în care se luminează pe la 8 și ceva și se întunecă de la 16 și ceva, să ajung într-un oraș în care e la fel de frig și plouă la fel, ca să ce? Să beau o cafea pe care o pot bea relaxata pe canapeaua din dotare citind și ascultând ploaia de la căldură? Să mă bântui pe străzi în vânt, eventual cu o umbrelă în mână și fiind nefericit că mi-e frig?
Povestea pe care ți-o spui despre tine trebuie să te bucure, o vreme mi-am spus și eu că sunt o călătoare neobosită, că îmi place să colind lumea oricând. De asemenea pe vremuri mi-am povestit că iubesc petrecerile și aglomerările de oameni, că ador să ies în fiecare zi în târg să mă întâlnesc cu alte ființe extrem de sociale și câte altele nu mi-am povestit iar subconștientul meu credincios poveștii mele m-a dus în toate acele locuri unde culmea eram chiar mai nefericită decât de obicei.
Așa că atunci când îți spui povestea ta despre tine ai grijă să fie ce vrei tu, cine ești tu, ce te face pe tine fericit, nu ce crezi că te-ar face popular, că ar fi bine să fii de dragul societății sau oamenilor din viața ta. Fiecare din noi are o viață și șansa de a spune o poveste nu lăsa pe altul să o scrie pentru tine.
Dacă nu îți place să pleci de acasă când e frig e minunat, mai sunt o grămadă ca tine. Dacă petrecerile cu mai mult de 8 oameni și se par excesive, suntem măcar doi în situația asta. Dacă preferi să citești în loc să schiezi e la fel de bine.
Fă-ți timp într-o zi și vezi dacă povestea pe care ți-o spui despre tine este autentică și te face fericit.
Spor la cafeluță la toată lumea. (În mintea mea și într-o lume ideală, mă citiți sâmbătă dimineața la cafeluță 😊)
Bilanț 2022
Ultima zi de decembrie se îndreaptă spre final și odată cu ea 2022. E momentul să ne punem fundul pe canapea, rom în cafea și să ne facem bilanțul pe anul trecut și ceva planuri pe anul care vine.
2022 a fost. Atât pot spune despre el pentru că nu știu exact cum s-a dus, mi-au rămas marcate trei momente: două morți și o naștere.
S-a dus omul de la care mi-am luat cam toate liniile definitorii ale personalității pentru că se spune că până la 7 ani ne vom scris întreg romanul vieții inclusiv modul în care vom muri iar eu în primii 7 ani nu am amintiri decât cu bunica.
A mai plecat o pisică dragă mie, dap la mine e mai puțin importantă forma fizică pe care o are cineva în tura asta de carusel, sunt sigură că eu și pisica aia ne-am mai întâlnit și ne vom mai întâlni.
Între cele două plecări mi s-au născut Solomonarii mai exact au văzut lumina tiparului pentru că erau gata din 2021 așa că nici nu știu dacă aste e o realizare de 2022, o pun la număr numai ca să echilibreze un pic plecările.
Nu îmi fac o listă de rezoluții pentru anul care vine, experiența m-a învățat că rezoluțiile sforăitoare de an nou sunt inutile, vreau numai să merg mai departe dacă e posibil un pic mai repede pe drumul meu cel nou, pe care îl simt schimbat.
Nu decid să slăbesc dar mă gândesc bucuroasă că pentru prima dată în nici nu știu câți ani( ba știu dar o doamnă nu își spune vârsta) pentru masa de revelion nu am numai cârnați și carne, am terminat deja de copt o tavă cu varză de Bruxelles și urmează și una de cartofi dulci. Cred că dacă mănânci echilibrat sunt puține șanse să distrugi cântarul când te urci pe el.
Nu decid să o las mai ușor cu munca dar mi-am anunțat deja biroul când voi lua toate cele 112 zile de concediu pe care le mai am ( de vreo 3 ori mai multe s-au pierdut în neant pentru că ai numai 18 luni la dispoziție să le iei și în 5 ani nu știu dacă am aut 25 de zile de concediu cu totul).
Nu decid să mai scriu o carte dar în minivacanța de 24 ianuarie să nu mă căutați am treabă.
Ultimul lucru pe care îl am de spus pe 2022 privește Clubul de carte de pe prezentul blog. Citind ieri postarea Irinei mi-am dat seama că treaba asta cu toată lumea citește aceleași cărți este 1 plictisitoare, 2 costisitoare. Am, și probabil noi noi toți avem, teancuri de cărți noi virgine, între ele de exemplu nu se găsește cartea lui Nicole LePera propusă de Irina și pot băga mâna în foc că nimeni nu a cumpărat recent Castelul pălărierului propusă de mon frere.
De asemenea mi-am dat seama că toți avem prea multe reguli de respectat așa că încă un set în plus pentru ceva ce ar trebui să fie relaxare e tot ce ne mai trebuie.
Ca atare voi săpa în piatră, metaforic vorbind regulile Clubului de lectură pentru 2023.
- Toată lumea care vrea să participe și are blog va citi o carte în luna curentă, carte pe care o va alege fiecare după ce are în casă și înclinații.
- În cursul lunii va scrie recenzia cărții respective, ar fi de mare ajutor dacă mi-ar trimite link-ul, prin comentariu la orice postare de-a mea( sunt moderate și nu ar vedea lumina zilei) sau la doarunleublog@gmail.com.
- În ultima vineri a lunii voi face o postare cu toate link-urile pe care să le putem citi pe îndelete la cafeaua de sâmbătă și duminică.
- Cine nu are blog ne poate povesti dacă vrea în comentariile de la postarea de mai sus.
Să ne vedem cu bine la anul, adică mâine.
P.S Mon frere vei fi observat extatic că am renunțat la rezoluțiile care nu implică spumant.
PS 1 Ma belle-sœur ( franceza merită folosită măcar pentru cum numește afinii) așteptăm și cărți despre arhitectură să știi.
PS2 Celelalte rude să facă bine să pună mâna pe o carte și să scrie despre ea.
De Ajun
Ajunul de anul acesta se dovedește a fi ciudat de parcă mi-a scris scenariul pentru el Sanderson. Sunt aici și nu sunt. Din fiecare cameră a casei mele de acum, împodobită de Crăciun se deschid ferestre spre alte Ajunuri.
Se deschid ferestre, nu uși, rame mari, aburite de timpul cernut de atunci peste mine, prin care pot privi dar nu pot trece.
M-am trezit târziu pentru mine aproape la 8, 30 și când am pus picioarele jos s-a deschis prima fereastră cu bunica îndemnându-mă în copilărie ”să aduc pui” înainte de a face orice altceva.
Ritualurile pierdute ale Olteniei, poate și ale altor zone, gospodarii pregăteau de cu seară un coș cu fân și în diminețile de ajun toți ai casei aduceau o mână de fân la vatră de cum se trezeau menind belșug și sănătate pentru anul ce va să vie.
Mi-am făcut o cafea și m-am ghemuit pe canapea privind luminițele din brad, cu ani în urmă în dimineața de ajun aș fi așteptat cu emoție să se întunece și apoi aș fi plecat în căutarea luminițelor, întreaga mea copilărie bradul s-a materializat miraculos gata împodobit și luminat în apusul zilei de ajun.
M-am bucurat de clipa asta de magie și totuși undeva în colțul odăii s-a deschis fereastra spre o bucătărie supraîncălzită în care colacii și cozonacii mi-erau la dospit, bunica învelea sarmale, mama fierbea cafele, veri, unchi și mătuși intrau și ieșeau aducând sau căutând ceva. Era agitat, obositor, prea mult și totuși aș fi pășit în bucătăria aia dacă s-ar fi deschis o ușă și nu o fereastră.
E liniște în casă, mai târziu o să pornesc colindele și să pregătesc friptura, o să fac o ciocolată caldă și o să îmi caut un basm de citit lângă brad.
Și pentru că poți scoate omul din Oltenia dar invers e imposibil, mâine voi pregăti ceva de împărțit, voi aprinde o lumânare și un bob de tămâie și voi prelua rolul de atâția ani al bunicii, care de anul acesta pregătește colacii de Crăciun în cer.
Azi blogul e fără fotografie, azi vă las o colindă pentru cei plecați pe lângă lună. Să aveți sărbători cu bucurie.
Cuvântul anului 2023 -Serenitate (II)
Bun așa cum v-am spus în postarea anterioară cuvântul anului 2023 la mine este ”Serenitate”
Al doilea punct în programul pentru a atinge serenitatea era îmbunătățirea minții și sufletului.
Cu îmbunătățirea minții e simplu, de vreme ce învățatul neorganizat ne-a dus undeva dar nu unde trebuia în iarna lui 2023 va trebui să facem ore de limbă străină cu un profesor real, via vreo aplicație pentru că la mine în târg nu am găsit
Avem de citit mult pe multe teme: psihologie, educație financiară, NLP și astea sunt numai lecturile de timp liber că va trebui să citim și pentru la lucru.
Fără îndoială că lista de lecturi va include și beletristică dar pe asta nu aș pune-o la îmbunătățirea minții ci a sufletului, la un loc cu scrisul.
Pentru că tot vorbim de scris la 1 martie 2023 a doua carte trebuie să fie gata de plecat spre editură. Dacă știți vreuna mișto nu că sfiiți să îmi spuneți în comentarii.
Nu știu dacă fix aici ar trebui să intre subpunctele următoare dar în primele trei luni am interdicție să cumpăr: haine, cărți, parfumuri, cosmetice și bijuterii.
Nu intenționez să mă retrag din societatea civilizată dar întâmplarea face că am deja destule din fiecare categorie.
Din nou frate-miu o să se înece cu berea dar ideea asta vine de la el. Când m-a întrebat dacă și citesc multele cărți pe care le cumpăr mi-am dat seama că deși le citesc o fac cu întârziere. Din lipsa timpului până să ajung la finalul unui lot de 10 cărți pe care am vrut musai să le citesc altfel nu le cumpăram a apărut deja o a 11 a pe care vreau să o citesc mai mult decât pe cele rămase și uite așa se tot schimbă ordinea și casa se umple de cărți pe care vreau să le citesc dar nu am când.
Pentru că sper să mă mut din nou în alt târg, evident tot în chirie, pe măsură ce voi citi cărțile le și exilez acasă la Craiova unde pot sta cuminți până voi avea timp să decid ce păstrez și ce nu.
Dacă Nornele îmi surâd voi continua programul de a nu cumpăra cele de mai sus tot anul cu trei excepții: cartea cea nouă a Cameliei, când va fi să fie, cărțile necesare pentru lucru, în 2024 intenționez să dau un examen nou și nu ar fi o idee rea să mă apuc să învăț din 2023 și bijuterii de aur la un preț irezistibil, pentru că le văd ca o investiție a la long.
Evident nu o să ies în lume fără SPF dacă se termină sau fără pantofi dacă actualii decid să arunce prosopul.
Partea cu profitul din fiecare zi nu e financiară, urmăresc un sigur fel de profit : sufletesc. Vreau să mă bucur de ceva, să fiu recunoscătoare pentru cine sunt și ce am, să fiu mulțumită de cum rezolv lucrurile sau cum se rezolvă singure și toate astea în fiecare zi. V-ați ales cuvântul pentru 2023?
Sursa foto Pinterest
‘Tis the season
M-am gândit un pic înainte să postez asta. Nu înainte să o scriu, numai postatul pe public m-a făcut să ezit un pic și tocmai de aia am făcut-o.
Undeva în mintea mea, acolo unde am salvată imaginea de sine mă gândesc că sunt un om echilibrat pe care îl doare în bascheți dacă ceilalți îl judecă atâta timp cât e împăcat cu el. Și chiar și așa am ezitat.
Despre ce vorbim azi? Despre faptul că vin sărbătorile. Personal iubesc perioada asta a anului însă eu sunt in cei care nu numai că se simt bine singuri dar chiar avem nevoie de niște perioade departe de restul lumii.
Așa cum văd eu lucrurile, luna decembrie este grea pentru mulți oameni și mai nou luna decembrie începe pe la jumătatea lui noiembrie când în magazine apar decorațiunile de Crăciun, pe tv apar filmele și reclamele de Crăciun, înțelegeți voi ideea.
Există oameni care în perioada asta trec prin toate stările adolescenților și nu numai pe care aceeași industrie media și aceeași societate îi chinuie permanent cu imaginile lucrate în photoshop de pe care au dispărut coșurile, kilogramele, celulita, ridurile.
Dacă tot anul suntem bombardați cu imaginea fizică perfectă, aia pe care trebuie și putem să o atingem dacă: ne cumpărăm crema X, facem exerciții cu aplicația Y, folosim hainele firmei Z, perioada sărbătorilor de iarnă ne bombardează cu imaginea sufletească perfectă: toată lumea e în echilibru emoțional, toți copii primesc cele mai minunate daruri, toate familie se iubesc și trăiesc în armonie, toate cuplurile sunt Romeo și Julieta dar fără problemele corelative.
Mai bine de 30 de zile ți se va spune de mai multe ori cum ar trebui să faci 2000 de km să împodobești bradul cu părinții tăi, cum ar trebui să renunți la ceva oportunități în carieră pentru a te muta la Cuca Măcăii cu iubirea vieții tale pe care o cunoști de 2 zile, cum este imperios necesar să petreci timp de calitate cu sora sau fratele cu care nu te-ai înțeles din clipa în care cel mai mic dintre voi a fost adus de la maternitate.
Și mai ales dincolo de relațiile astea perfecte ți se repetă la infinit că este ceva profund în neregulă cu tine dacă nu cumperi cadouri pentru toată strada, nu participi la festivalul de colinde, nu împodobești casa și scara blocului, nu faci prăjituri cu copii.
Dacă se întâmplă să nu ai partener și copii, deja spiritul sărbătorilor (așa cum îl înțelege societatea modernă) mai că nu te îndeamnă direct, că indirect o face, ori să intri în rândul lumii or să pui punct unei vieți atât de neconforme. Cel puțin jumătate din filmele sezonului prezintă reinterpretarea Colindei de Crăciun în care un personaj e bântuit de fantomele trecutului și mai ales viitorului.
Ce voiam eu să spun dincolo de introducerea asta uriașă este că e ok să fii singur, e ok să nu decorezi, e ok să nu faci prăjituri, e ok să nu bați juma’ de continent să îți vezi familia și e mai mult decât ok să nu te duci la petreceri de Crăciun sau mai rău să îți dai viața peste cap să organizezi una.
Al doilea lucru pe care îl aveam de zis este pentru cei care scapă neafectați de avalanșa de mesaje subliminale ale sezonului. Dacă tu ești bine, privește un pic spre prietenii tăi, îți garantez că minim unul din ei este în depresie, încearcă să nu îl împingi mai rău povestind non stop despre magia sezonului și bucuria care plutește în aer. Poartă-te ca de obicei, fi acolo pentru el poate chiar mai mult decât în restul anului dar nu supracompensa, nu îl băga cu forța în sărbătoare și poate vom reuși să trecem cu toții întregi în anul următor.
Ultima idee, promit, este modul de identificare al prietenilor în depresie. Nu garantez că e 100% infailibil dar sfatul meu e să fii atent la cei care ”sunt bine”, răspunsul ăsta e în ultima vreme un semn de alarmă pe care nu știu de ce îl tot ignorăm.
Voi cum supraviețuiți celei mai fericite perioade din an?
Festina lente
După cum nu știți sunt fluentă în latină ( aș vrea eu), bine nu fluentă dar mai știu o expresie pe ici, pe colo. Așa că azi este rândul unei care îmi place mult ”Festina lente” pentru că slow living nu a fost inventat de generația noastră.
De fapt probabil nimic nu a fost inventat de noi pentru prima dată și de când e pe aici planeta asta a văzut multe civilizații dând cu oiștea de gard.
Chiar acum beneficiez de unul din produsele civilizației. Mi-am amintit că am abonament pe Office 365 ca atare nu este nevoie să scriu, e suficient să dictez iar laptopul va scrie în locul meu. Pot să vă asigur că lucrurile merg mult mai repede așa.
Cum stăm la final de an 2022? Destul de rău, cum ar spune băbuțele din Chinteni și totuși, paradoxal, surprinzător de bine.
În continuare am suficient de lucru pentru 3 oameni. Tensiunea nu vrea sub nici o formă să coboare sub 15 cu 11, iar jurnalul de pe Goodreads mi-arată că sunt cu 13 cărți în urma programului, deși 48 de cărți chiar nu erau o mare provocare.
De ce stau totuși bine? Pentru că deși am mult de lucru, nu mai resimt aceeași stare de tensiune interioară ca pe vremuri, am renunțat să merg la lucru în weekend-uri și încă mă țin de programul cu mâncarea cât de cât sănătoasă.
Evident nici o șansă să-mi termin cea de a doua carte sau măcar să mă gândesc la ce ar trebui să cuprindă, însă am mari speranțe că voi reuși să dau gata cele 13 cărți restante din programul de citit.
Astăzi, pentru că mi s-a adresat o întrebare de genul ăsta, o să vorbim despre mașini. Mai exact despre mașina mea. Mi-am cumpărat mașina pentru că eram convinsă că fix asta îmi lipsea să devin un șofer mai bun. După, am descoperit că sunt un șofer bun, atât că nu-mi place să conduc pe șoselele patriei unde prea puțină lumea respectă regulile de circulație și ca atare, coparticipanții au o capacitate infinită de a te surprinde în mod neplăcut.
Dacă m-a ajutat să am mașină? Cu siguranță altfel nu aș fi putut să fac naveta un an de zile, efectiv nu exista nici o modalitate în care să ajung la lucru în timp util. Aveam la dispoziție numai un tren ți un drum care în mașină necesita 30 de minute pe sens ar fi avut ca alternativă un drum de 2 ore pe sens cu trenul. Pentru locuitul în oraș cu mijloace de transport nu mi-aș lua mașină, motiv pentru care am și trăit peste 35 de ani fără să am, e drept parte din anii ăștia nici nu am avut voie să conduc una.
Mi-am cumpărat o mașină second. Nu sunt în poziția să vă recomand și vouă, ce să vă luați. Nu mă pricep atât de bine, însă din experiență valoarea unei mașini imediat ce a părăsit reprezentanța în care a fost vândută scade cu 10 % și apoi aproape exponențial în cursul primilor 5 ani, până la jumătate sau mai puțin de jumătate din prețul de vânzare.
Ia o mașină adaptată nevoilor voastre, nu lua una cu două portiere dacă ai copii, crede-mă e greuț cu scosul lor din spate prin portiera din față și nu lua un jeep dacă stai într-un oraș supraaglomerat dacă nu vrei să îl vezi pocnit din prima zi de lăsat parcat undeva, presupunând că găsești loc de parcare.
Înainte de a o lua am dus-o la un service unde a fost temeinic verificată. Și pot spune că nu m-a dezamăgit din 2019 nu a trebuit să-i schimb nimic din cauza ei.
A fost nevoie de schimbări dar au fost cumva marca ghinionului. Prima victimă a fost geamul din spate stânga, spart din cauza unei întrebări filosofale născută în mintea unui Gigel care tăia iarba în curtea unei instituții cu o motocoasă. Ce anume se întâmplă dacă încerci să tai și iarba dintre pavele? Se întâmplă că o bucățică din pavaj o să sară în fereastra mașinii parcate în apropiere.
A 2-a schimbare a fost în legătură directă cu prima, încă mă mai bântuie imaginile unui Mercedes de vreo 40 ori mai scump decât mașina mea, ale cărui roți erau bătute cu ciocanul într-un service din Moldova. Același lucru s-a întâmplat oarecum și la mine, schimbându-mi geamul au reușit să deterioreze mecanismul de ridicarea acestuia. Ca atare câteva luni mai târziu m-am trezit că butonul electric nu mai activează ridicarea ferestrei. Am optat pentru blocarea lui definitivă. Pentru că nu vreți să știți cum este să ți se deschidă fereastra de una singură pe autostradă la peste, 100 km la oră.
Ultima schimbare a fost datorată unor băieți muncitori care au încercat să îmi fure masca de plastica aflată imediat lângă parbriz, fără să reușească în totalitate. Ca atare și aceasta a zburat în timp ce mergeam nevinovată pe autostradă. Inițial am crezut că mi-a picat ceva de pe tir ul de alături vreo trei zecimi de secundă am crezut că așa o să mor strivită de ceva căzut din tir dar am reușit să ajung acasă întreagă și se înlocuiesc piesa minune.
Dacă vă hotărâți să vă luați o mașină, să aveți în vedere că o să vă coste minim 2.000 RON numai s-o țineți în fața blocului. Și am în vedere verificarea tehnică periodică, asigurarea obligatorie, impozitul și locul de parcare. Consumabilele, respectiv motorină, ulei, anvelope iarnă/vară, antigel și toate celelalte, ca să nu mai vorbim de bușirea vreunei piese importante sunt peste. Așa că încercați să vă luați un model la care să puteți găsi produsele respective și aftermarket la prețuri decente.
Ultima chestie dar nu cea din urmă pe care trebuie să o aveți în vedere sunt amenzile, alea pentru viteză ajung până la vreo 1400 de lei deci odată cu mașina să vă asigurați și un buget de urgențe pentru categoria asta de cheltuieli și ideal ar fi să mergeți fără să încălcați regulile. Cum spuneam, festina lente, e mai important să ajungi acasă mai târziu decât la spital mai repede.
Eu conducând, imagine încărcată de fani pe Pinterest.
Ajun de Samhain
Aproape noiembrie pe marile ecrane și ritmul de viață pe care mi-l stabilisem s-a dat din nou peste cap, așa cum zic americanii Adaptare ar trebui să fie numele meu mijlociu, mi-am petrecut două săptămâni schimbându-mi starea de spirit pentru a face față schimbărilor preconizate.
De fapt e una singură acum trebuie să acopăr la lucru două posturi în curând e posibil să acopăr patru. Been there, done that chiar în condiții mai provocatoare, nu e ideal, vine cu o factură pe sănătate dar dacă situația nu durează mult e realizabil.
Acestea fiind spuse vă veți bucura să auziți că mi-am revenit spectaculos după o răceală care a ținut cu diverse întoarceri vreo 3 săptămâni și că asta mi-a dat ocazia să îmi definesc abdominalii, tușind. Pe bune au început să se vadă contururile pe lateral.
Nu decorez de Halloween, pentru că nu am crescut în tradiția asta și mai târziu nu m-a prins. Sunt dark and twisted numai la nivel de personalitate.
M-am apucat să revăd Anatomia lui Grey pentru că e film de referință al tinereții mele, ocazia cu care am avut niște revelații despre cum un film pe care îl vezi temeinic îți poate influența viața prin mesajele lăsate la nivel de subconștient și de modele adoptate ca urmare.
Sunt cu spiritul Crăciunului încărcat 98%, de altfel la 1 noiembrie va începe sezonul muzicii de Crăciun internațional pentru că pe 1 decembrie începe sezonul de colinde. În același spirit încerc să decid dacă investesc într-un brad artificial sau unul natural anul ăsta și evident următorii. De asemenea am început să strâng cadourile pentru prieteni.
Deși nu serbez Halloween l-am primit cadou (de la mine pentru că suntem prietene) cu ocazia asta pe Grégoire a cărui poză va fi atașată prezentului blog.
Și am trăit chiar azi un sentiment extrem de plăcut despre care trebuie musai și neapărat să vă vorbesc. Vă aduceți aminte de Solomonarii mei ( da, are link spre magazin pentru că încă visez să mă citească întâmplător un producător de la Netflix sau HBO, adică de ce nu ar fi cărțile mele viitorul Bridgerton)?
Bun până astăzi am avut convingerea că au citit cartea asta numai prietenii, adică ăia la fel de apropiați ca și familia, care s-au sacrificat pentru a-mi face mie hatârul. Eh bine azi m-am găsit pe Goodreads și numai unul din cei 5 oameni care au dat cu steluțe mi-e prieten.
Ca atare azi, ziua în care am avut dovada irefutabilă că oameni pe care nu îi cunosc mi-au citit cartea și le-a plăcut, m-am simțit în sfârșit scriitor.
Recitind blogul să văd dacă am greșeli de scriere mi-am dat seama că pare un din blogurile telegrafice ale lui mon frere ceea ce e deopotrivă îngrijorător și nepotrivit pentru că eu sunt aia care a moștenit scrisul emotiv.
Pe viitor care din multiplele teme de interes de mai sus vreți să fie aprofundate? ( Nu cred că mă voi conform dar dă foarte bine treaba asta cu terminarea unui blog cu o întrebare ca un fel de va continua și încă funcție de preferințele cititorilor, nu poți fi mai drăguț de atât).
Lume el este Grégoire.
Ave moi
Blogul meu de vineri care chiar apare vineri practic la overachiever pe wikipedia apare poza mea la cât de organizată și dedicată sunt. ( Nu zic nimic dar poate unii frați vor dori să ia notițe :)) )
Pe de altă parte blogul de azi este dedicat mie mai ceva decât emisiunile cu conducătorul iubit de pe vremuri pentru că merit.
E drept nu am revoluționat dezvoltarea umanității dar la nivel personal sunt propriul meu erou și m-am scos din multe situații nașpa în prima parte a vieții mele, sper să rămân la fel de minunată și în a doua parte.
După ce m-am lăsat solemn de băut de mai multe ori chiar și anul ăsta, azi am decis să scot un spumant de la rece și să mă sărbătoresc pentru una din cele mai mari realizări de până acum și motivul primar pentru care m-am apucat să scriu blogul ăsta.
Mi-am achitat creditul de 30 de ani în 8 ani și aș zice într-o perioadă cum nu se poate mai potrivită având în vedere că anul trecut în septembrie ROBOR la 3 luni era 1,77% deci aveam o dobândă de vreo 4,37% iar azi ROBOR la 3 luni este 7,93% dobânda ar fi de 10,53% și are șanse mari să crească în continuare.
Ce m-a costat pe lângă bani? Să vedem: mi-am schimbat profesia și m-am apucat să dau la vârste când restul universului vede telenovele turcești unele din cele mai dure examene prin care am trecut vreodată.
Mi-am schimbat locuința de vreo 5 ori, de trei recunosc în același oraș dar tot greu e cu mutatul.
Inutil să vă spun că m-am mutat la sute de kilometri de familie ( nu neapărat rău) și de prieteni ( asta a fost greu).
Mi-am schimbat stilul de viață și am continuat să merg la tot felul de cursuri pentru că o calificare în plus nu îți cere spațiu în casă și nici mâncare dar e ca o pernă confortabilă în caz că se întâmplă să dispară cererea pe piața muncii la calificarea ta primă.
Mi-am învins temerile și pot să trec liniștită pe cv-urile viitoare că am permis de conducere și îl pot și folosi, de altfel mi-am cumpărat și prima mașină în perioada asta ( Note to self să scrii un post despre greșelile la cumpărarea unei mașini).
Am citit cărți de educație financiară și de psihologie pentru a schimba tipare gen ”merit X sau Y”. Să ne înțelegem nu am renunțat la lucruri care chiar aduc plus valoare în viață sau bucurie reală ( da, nu privesc drept plus valoare numai plusurile contabile) dar am învățat să discern între cumpăratul pentru mine și cumpăratul indus de mesajele media și sociale sau cumpăratul determinat de filosofia ” hai să ne plimbăm prin mall” unde până la urmă tot ți se lipește ceva de portofel.
Am învățat să fac bugete și liste cu ”ce îmi trebuie” și ”ce vreau” și să aștept un pic între a cumpăra ce era pe lista doi. Am cumpărat la reduceri, am cumpărat second, am gătit acasă în loc să ies în oraș sau să comand.
E drept am și noroc pentru că de când mă știu m-a lăsat indiferentă ”ce se poartă”, dacă îți cumperi haine pentru că îți plac indiferent de ce o fi la modă, le vei purta câtă vreme își păstrează cele două funcții reale: să te acopere și să îți țină de cald, pentru că efectiv îți va plăcea să le porți în continuare.
Una peste alta a fost greu dar am supraviețuit așa că azi serbez finalul erei de credit și începutul unei noi etape a vieții mele: economisire și investiții. Presimt că o să fie interesant și sper să fim mai mulți ca să ne dăm cu părerea despre toate cele.
Ca atare închei cu tradiționalul ”Ave moi” și ne auzim marți!
Eu sunt un om pe niște scări
Zilele astea sunt eu în versiunea mea neplăcut serioasă, versiunea care se întreabă ce rost au până la urmă toate prostiile pe care rasa umană le repetă de mii de ani fără să învețe nimic din ele.
Aproape oriunde privești primești implicit sau explicit un mesaj de recesiune. Mă întreb ce e în sufletul oamenilor care văd cum le crește exponențial rata la credit și așteaptă cu inima strânsă facturile noi la gaze și la curent și mă întreb numai retoric pentru că nu îmi doresc să știu cu adevărat.
Poate că am avut un pic de noroc pentru că am prins o vreme din anii cei mai plini de restricții ai comunismului, poate că am avut noroc și pentru că am crescut cu poveștile bunică-mii despre recesiunea de după război, despre lipsuri, despre cum să înmulțești un ou ca să hrănești o familie întreagă cu niște tehnici demne de Isus.
Și am fost atentă, am învățat, mi-au rămas în minte principiile alea. Cred că toți cei care mă citesc își amintesc despre temele făcute la lumina chioară a lămpii sau a lumânării, despre hainele groase de casă, despre pâinea cu marmeladă ca desert. Noi am fost minimaliști înainte să se inventeze minimalismul.
Cei care nu au prins vremea asta, care au crescut în perioada de aur a abundenței se vor adapta cum vor putea. Și totuși m-am gândit zilele astea și cât de importantă este publicitatea, povestea din spatele restricției pentru că nu are rost să ne mințim vorbim despre limitări de drepturi sau cel puțin de oportunități indiferent cum le numim.
Am crescut la țară, de jur împrejur aveam lanuri de soia și năut și tarlale cu legume, eram practic lângă Jiu ca atare zona era irigabilă ceea ce s-a și făcut și folosită pentru culturi sensibile la lipsa de apă.
Îmi amintesc că pe vremea aia soia era un semn al lipsei, un înlocuitor pentru carne care purta pecetea sărăciei sub nicio formă oamenii nu s-ar fi atins de ea, pentru că povestea pe care și-o spuneau era de restricție: suntem obligați să mâncăm asta, carnea, laptele etc merg la export pentru bogați.
Apoi a venit reinventarea produsele fără proteină animală sunt sănătoase, te vor face să trăiești 5000 de ani, ești un suflet nobil pentru că nu iei o altă viață pentru a-ți umple stomacul.
Azi mâncăm șnițele de soia, edamame și humus (da, din năutul de care nu voiam să ne atingem pe vremuri), ne reducem voluntar consumul de proteină animală, am descoperit că laptele ”nu e natural” după înțărcare pentru oameni, că zahărul ne crește riscul de diabet și obezitate, că untul ne înfundă arterele, că oul ne pune pe butuci ficatul.
Azi purtăm ca pe un semn de noblețe catalogarea drept vegani sau raw vegani, plătim mai mult pentru produsele astea decât pentru cele de proveniență animală.
Acum treizeci de ani restricțiile la consumul de curent și gaze erau o măsură de opresiune, azi sunt o emblemă de activist pentru mediu.
S-a schimbat fondul? Nu. Oul, laptele, carnea au rămas aceleași (bine fără să avem în vedere modificările genetice), soia e aceeași, zahărul are aceleași beneficii și dezavantaje.
Și totuși acum ne ferim de lucrurile pe care le vânam cândva și le vânăm pe cele de care nu ne-am fi atins pe vremuri.
S-a schimbat forma, s-a schimbat narațiunea colectivă și din victime ale ”alimentației pe baze sănătoase” parcă așa îi zicea am început să ne numim ”eroi în clean eating”.
Așa că zilele astea mă uit cum, era să scriu albul devine negru dar deja asta nu mai este politically correct.
Așa că mă uit cum culorile sunt definite ca non culoare, cum frigul este noul cald, cum foamea este noul fasting, cum se șterg genurile, cum timpul nu mai e liniar și ne putem trăi trecutul într-o oarecare marți viitoare, cum frații sunt noii dușmani și războiul este noua pace și mă întreb cât o să mai rezistăm până când civilizația noastră cu o precizie de ceas atomic va urma civilizațiile de dinainte : aztecă, olmecă, egipteană și ne vom prăbuși sub greutatea propriilor greșeli.
Cred că suntem într-o vreme în care avem nevoie de optimism și speranță, avem nevoie de musicalurile cu final fericit din vremea crizei economice, de povești de succes și de o încercare a fiecăruia dintre noi să ne ținem în afara pendulilor care ne antrenează în tot soiul de curente și stiluri de viață. Avem nevoie să stăm pe calea de mijloc și să ne amintim de fiecare dată când un nou curent ne e propovăduit că au existat vremuri în care exact ce trebuie să facem acum era un păcat capital și exact ce e interzis acum era obligatoriu, dar v-am zis sunt numai neplăcut serioasă, nu mă luați în seamă foarte tare.
Doar un leu 
Comentarii recente