Amintiri din copilărie

          Am tot văzut pe Facebook în ultima vreme meme-uri ale tinerei generații în care iau lejer la mișto poveștile părinților despre cât de greu se ajungea la școală, nici nu mai zic de ale bunicilor și pentru că ieri a fost ziua cuvântului Mulțumesc mă întreb dacă își vor da seama vreodată cât sunt de privilegiați, pentru au haine, case calde, mâncare și acces la resurse în timp ce alții nici nu visează la așa ceva.

          Nu m-aș fi gândit la asta dacă nu aș fi auzit sunetul constant al ploii în ferestre și nu m-aș fi gândit că mi-e un pic frig, după care mi-am revenit.

          E jumătatea lui ianuarie și la mine plouă, vremea s-a stricat de vreo 2 zile și prin asta înțeleg un pic de vânt, 5 grade la ora 18 și ploaie, practic e o toamnă mai tristă. Nu am făcut școala în preistorie, am prins un pic din epoca de aur și apoi am intrat în plin în epoca gablonț.

          Îmi amintesc zilele din școala primară în care părinții duceau un braț de lemne la școală să fie un pic mai cald decât afară, am învățat să scriu într-o clasă cu geamuri înghețate, purtând atâtea haine încât mă mișcam ca un robot și având la fiecare 20 de minute pauză să ne încălzim mâinile pe sobă, era o vreme în care minus 15 grade Celsius era o temperatură normală de iarnă.

          Eram patru clase în aceeași sală, cu un singur învățător și dacă aveai lucrare la ora când alții aveau muzică ghinion, trebuia să înveți să te concentrezi și să îți vezi de ale tale.

          Și astea erau timpurile fericite când școala era aproape de casă, din clasa a cincea ne-am mutat la generală, adică doi kilometri jumate pe sens peste câmp în zilele fără zăpadă și pe calea ferată când ningea pentru că zăpada era cât noi și părinții erau la lucru deci nu venea nimeni cu o lopată să ne asigure trecerea, mergeam pe drumul eliberat de tren cu șansa de a sări în nămeți dacă ne întâlneam cu alt tren.

          De regulă la începutul lui noiembrie ningea și se mai ridica prin martie, în ianuarie priveam rubrica meteo ca o babă și speram să nu mai ningă. Prima oră o făceam din nou lângă sobă după ce personalul școlii mătura zăpada de pe noi ca să putem intra, dap pe calea ferată tinde să bată un vânt considerabil.

          Partea tristă este că și azi mulți copii fac drumuri lungi în condiții mai mult sau mai puțin vitrege pentru o brumă de educație. Partea și mai tristă este că părinții altor copii blochează circulația în orașe la ore vârf lăsând mașina pe avarii în mijlocul drumului casă îl ducă pe ăla micu’ până în clasă sau la prânz să îl aștepte dacă se poate cu mașina chiar pe coridor să nu cumva să fie atins de vreun strop de ploaie sau de o adiere de vânt.

          Mai târziu aceiași copii vor posta pe internet bancuri despre cum se chinuiau părinții să ajungă la școală. Mă întreb dacă nu am putea organiza niște stagii de schimb în care cei cu postările să meargă vreo lună niște kilometri pe jos prin noroi până la școală ca să înțeleagă cât de ușoară le este viață și cât de grea poate deveni dacă se duc la școală numai să socializeze și să facă paradă cu hainele și telefoanele lor de ultimă generație.

          Evident azi nu am vreo dispoziție însorită. Frate-miu știu că ție îți plac nămeții, povestea de azi nu e despre tine da?