Get smart with money
Azi nu este despre o carte ci despre un documentar. Poate trișez folosindu-l pentru cartea de marți dar dacă aș folosi audiobook uri în loc de cărți tipărite nu tot carte ar fi?
Revenind în week-end am văzut pe Netflix un documentar nou Get smart with money. Pe piață există și o carte Ger good with money scrisă de unul dintre participanții la documentar Tiffany Aliche.
Filmul se concentrează pe 4 categorii diferite de probleme legate de bani: persoana care are atâtea datorii că nu știe cum să o mai scoată la capăt, persoana care reușește să se finanțeze fără a pune ceva deoparte, cel care are un nivel bun de viață dar nici o plasă de siguranță și ce care vor să se preocupe de pensionarea anticipată.
Regulile sunt cele de bază: mărește veniturile, redu cheltuielile, plătește datoriile, pune ceva deoparte, calculează cât îți trebuie pentru a-ți asigura independența financiară și a-ți abandona slujba.
Îl recomand cu căldură însă am să punctez numai cele 3 sau 4 idei cu care am rămas eu.
Cea care mi-a plăcut tare mult a fost surprinzător găsită în segmentul dedicat doamnei care muncea numai să acopere datorii și nu reușea. Pentru ea consultantul a creat un model automat de buget și i-a pus la dispoziție patru criterii de evaluare a achiziției:
-lucrurile necesare, aici intră locuința, mâncare, haine, toate la nivelul elementar care asigură supraviețuirea nu vorbim despre pantofi Manolo Blahnik.
-lucruri pe care le iubești, care vor continua să îți placă peste ani, care aduc efectiv un plus valoare continuu vieții tale, aș pune aici cursurile pentru lucruri nu necesare dar dragi sufletului meu, ceva cu care rămân pe mai departe.
-lucruri care îți plac și care te vor bucura câteva luni, ultimul model de palton, ultimul model de telefon, etc
-lucruri pe care le vrei și care nu aduc plus valoarea numai c ți se pare o idee bună pentru că toată lumea le are, sunt la reducere și în plus meriți și tu un răsfăț nu?
A doua idee care mi-a plăcut a fost intervenția sportivului care spunea că a crescut sărac, în lumea lui era important să ai ce pune pe masă, limbajul financiar: depozite, investiții, fonduri mutuale sunt ceva ce nu a absorbit în copilărie și ca atare nu le-a avut în vedere de la început și nici nu este în largul lui cu ele.
Mi-a plăcut și modul în care determinau suma necesară în investiții pentru a te putea pensiona: suma care crezi că este suficientă pe o lună X 12 luni X 25. Nu am înțeles de unde vine 25 dar intenționez să mă dau pe blogul lui Mr. Money Moustache, că oricum eram în căutare de ceva bloguri noi și să aflu.
Mă regăsesc teribil în ultimele două situații, pe vremea când creșteam eu statul îți dau salariu și apoi pensie și nu era problema ta, ca atare nu am dobândit din tinerețe sau copilărie informații despre investiții sau cum să îmi pun banii să muncească în locul meu.
De asemenea blogurile lor nu mă prea ajută pe segmentul ăsta pentru că eu nu locuiesc în State nu am acces la aceleași fonduri, cum este S&P 500 despre care toată lumea povestește, ca atare aici va trebui să îmi fac timp și să citesc despre instrumentele la îndemâna mea, până acum nu am priceput decât cum stă treaba cu imobiliarele , depozitele și obligațiunile, dar sunt încă tânără deci mai am timp să învăț.
Săptămâna asta nu am terminat de citit nicio carte pe de o parte pentru că citesc 3 în același timp și merge mai încet, pe de alta pentru că nici cartea mea nu se scrie singură și cum sunt ferm hotărâră să devin un scriitor celebru și de succes ( bun e cu totul altă categorie mai greu de atins numai cu determinare) scriu mai departe continuarea de la Solomonari.
Eu sunt un om pe niște scări
Zilele astea sunt eu în versiunea mea neplăcut serioasă, versiunea care se întreabă ce rost au până la urmă toate prostiile pe care rasa umană le repetă de mii de ani fără să învețe nimic din ele.
Aproape oriunde privești primești implicit sau explicit un mesaj de recesiune. Mă întreb ce e în sufletul oamenilor care văd cum le crește exponențial rata la credit și așteaptă cu inima strânsă facturile noi la gaze și la curent și mă întreb numai retoric pentru că nu îmi doresc să știu cu adevărat.
Poate că am avut un pic de noroc pentru că am prins o vreme din anii cei mai plini de restricții ai comunismului, poate că am avut noroc și pentru că am crescut cu poveștile bunică-mii despre recesiunea de după război, despre lipsuri, despre cum să înmulțești un ou ca să hrănești o familie întreagă cu niște tehnici demne de Isus.
Și am fost atentă, am învățat, mi-au rămas în minte principiile alea. Cred că toți cei care mă citesc își amintesc despre temele făcute la lumina chioară a lămpii sau a lumânării, despre hainele groase de casă, despre pâinea cu marmeladă ca desert. Noi am fost minimaliști înainte să se inventeze minimalismul.
Cei care nu au prins vremea asta, care au crescut în perioada de aur a abundenței se vor adapta cum vor putea. Și totuși m-am gândit zilele astea și cât de importantă este publicitatea, povestea din spatele restricției pentru că nu are rost să ne mințim vorbim despre limitări de drepturi sau cel puțin de oportunități indiferent cum le numim.
Am crescut la țară, de jur împrejur aveam lanuri de soia și năut și tarlale cu legume, eram practic lângă Jiu ca atare zona era irigabilă ceea ce s-a și făcut și folosită pentru culturi sensibile la lipsa de apă.
Îmi amintesc că pe vremea aia soia era un semn al lipsei, un înlocuitor pentru carne care purta pecetea sărăciei sub nicio formă oamenii nu s-ar fi atins de ea, pentru că povestea pe care și-o spuneau era de restricție: suntem obligați să mâncăm asta, carnea, laptele etc merg la export pentru bogați.
Apoi a venit reinventarea produsele fără proteină animală sunt sănătoase, te vor face să trăiești 5000 de ani, ești un suflet nobil pentru că nu iei o altă viață pentru a-ți umple stomacul.
Azi mâncăm șnițele de soia, edamame și humus (da, din năutul de care nu voiam să ne atingem pe vremuri), ne reducem voluntar consumul de proteină animală, am descoperit că laptele ”nu e natural” după înțărcare pentru oameni, că zahărul ne crește riscul de diabet și obezitate, că untul ne înfundă arterele, că oul ne pune pe butuci ficatul.
Azi purtăm ca pe un semn de noblețe catalogarea drept vegani sau raw vegani, plătim mai mult pentru produsele astea decât pentru cele de proveniență animală.
Acum treizeci de ani restricțiile la consumul de curent și gaze erau o măsură de opresiune, azi sunt o emblemă de activist pentru mediu.
S-a schimbat fondul? Nu. Oul, laptele, carnea au rămas aceleași (bine fără să avem în vedere modificările genetice), soia e aceeași, zahărul are aceleași beneficii și dezavantaje.
Și totuși acum ne ferim de lucrurile pe care le vânam cândva și le vânăm pe cele de care nu ne-am fi atins pe vremuri.
S-a schimbat forma, s-a schimbat narațiunea colectivă și din victime ale ”alimentației pe baze sănătoase” parcă așa îi zicea am început să ne numim ”eroi în clean eating”.
Așa că zilele astea mă uit cum, era să scriu albul devine negru dar deja asta nu mai este politically correct.
Așa că mă uit cum culorile sunt definite ca non culoare, cum frigul este noul cald, cum foamea este noul fasting, cum se șterg genurile, cum timpul nu mai e liniar și ne putem trăi trecutul într-o oarecare marți viitoare, cum frații sunt noii dușmani și războiul este noua pace și mă întreb cât o să mai rezistăm până când civilizația noastră cu o precizie de ceas atomic va urma civilizațiile de dinainte : aztecă, olmecă, egipteană și ne vom prăbuși sub greutatea propriilor greșeli.
Cred că suntem într-o vreme în care avem nevoie de optimism și speranță, avem nevoie de musicalurile cu final fericit din vremea crizei economice, de povești de succes și de o încercare a fiecăruia dintre noi să ne ținem în afara pendulilor care ne antrenează în tot soiul de curente și stiluri de viață. Avem nevoie să stăm pe calea de mijloc și să ne amintim de fiecare dată când un nou curent ne e propovăduit că au existat vremuri în care exact ce trebuie să facem acum era un păcat capital și exact ce e interzis acum era obligatoriu, dar v-am zis sunt numai neplăcut serioasă, nu mă luați în seamă foarte tare.
Antrenează-ți creierul!
Săptămâna asta despre o carte la care am citit mult timp în mare parte pentru că fiind destul de tehnică și de groasă am mai citit vreo 8 cărți între timp.
Antrenează-ți creierul de Joe Dispenza nu este o carte de rețete instant pentru a deveni un fenomen sau un geniu, dar cunoscând povestea vieții autorului am zis să acord un pic de atenție și scrierilor lui.
Foarte pe scurt în urma unui accident autorul a fost pus în situația de a risca să fie paralizat, refuzând o operație pe coloană care i-ar fi redus pentru totdeauna mobilitatea, și preferând să își inventeze o terapie proprie bazată pe cunoștințele și resursele lui.
E posibil să aveți ceva rezerve determinate de admirația lui pentru Ramtha, nici eu nu am fost entuziasmată de menționarea canalizării unei entități superioare dar totuși ceva l-a ajutat pe omul ăsta să meargă din nou fără tije metalice în coloană așa că am trecut peste.
S-ar putea să găsiți cartea un pic prea densă în informații despre biologie și biochimie, mie mi s-au părut fascinante și privind în urmă la cele cinci sute și ceva de pagini cred că a fost o alegere bună să pornească de la descrierea neuronului și a modului în care ei interacționează.
Așteptați-vă deci la bilogie multă, așteptați-vă să aflați că gândurile voastre determină cicluri de dependență chimică pe traseul : gând- peptide- hormoni și de la capăt.
Cartea are vreo 3 capitole dedicate lobului frontal care este responsabil cu transformarea viselor în realitate la propriu, folosirea și controlul lobului frontal este cheia în reinventarea personalității tale și pe cale de consecință a vieții tale.
Procesul nu este nici simplu, nici scurt dar merită încercat, într-o societate în acre suntem dispuși să mergem la sală și să facem exerciții pentru un corp în formă nu pricep reticența în a ne antrena neuronii pentru o minte la fel de în formă.
Evident este imposibil să vă spun pe scurt despre ce e vorba pentru că aproape m-aș apuca să vă povestesc întreaga carte de vreme ce foarte puține pagini mi se par că pot fi trecute cu vederea.
Nu pot decât să vă recomand să o citiți cu promisiunea că o să vă ajute să înțelegeți din punct de vedere fizic și cu explicațiile științifice aferente de ce realitatea este subiectivă și depinde de gândurile fiecăruia dintre noi ergo poate fi schimbată prin modificarea gândurilor.
Oglindă oglinjoară
Blogul de azi va fi desemnat de frate-miu ca fiind ”de fete” niște zeci de ani mai târziu de când ne cunoaștem tot nu am idee dacă în mintea lui asta e o etichetă peiorativă sau admirativă.
Una din greșelile fundamentale pe care le tot repet în cam toate interacțiunile mele este faptul că plec de la presupoziția că fiecare dintre oamenii cu care vorbesc sau interacționez au cel puțin aceleași cunoștințe ca mine despre subiect, de regulă sunt chiar înclinată să creditez cunoștințe mai mari.
Cred că am mai vorbit pe undeva pe aici despre cosmetice dar blogul Irinei mi-a adus aminte despre ele.
Pe măsură ce mă îmbunătățesc ( am decis că eu ca și vinul devin mai bună cu vârsta) multe din lucrurile care mă aduceau pe culmile disperării în tinerețe s-au pierdut.
Pe la 20 de ani aveam nevoie de 2 ore să ies din casă, după ce îmi aplicam mai multe straturi succesive de cremă, fond de ten, pudră, blush etc menite să îmi ascundă fie și defectele imaginare. Nu o să dau vina pe revistele în care investeam o bucată bună a bugetului de pe atunci și care nu aveau decât fotografii cu modele cu ten ireal de porțelan și corpuri fără celulită, grăsime, pilozitate și în cea mai mare parte și fără haine.
Eu am fost cea care a decis că revistele alea sunt mesagerii zeilor și că frumusețea trebuie să arate fix și neapărat așa. Cu timpul încrederea în mine a mai crescut, azi nici măcar variantele gratuite online nu le mai frunzăresc.
Am învățat că important este să ai o piele sănătoasă, bine hidratată și protejată de efectele negative ale soarelui, în rest e normal să ai pori, e ok să ai un coș din când în când, e logic să ai cu vârsta riduri.
Pe cale de consecință rutina mea cosmetică s-a schimbat. Folosesc două creme veșnic: una pentru conturul ochilor și una hidratantă, aș putea folosi una singură dar îmi place ideea de a le separa, de regulă dermatocosmetice de vreme ce am fost binecuvântată cu acnee for ever.
Trei lucruri le consider esențiale în rutină:
1.Demachierea, nici nu aș visa să merg la culcare fără să dau jos machiajul, etapa asta cuprinde două acte: prima uleioasă eu folosesc ulei pentru a face tot ce mi-am pus dimineața pe față, plus praful și particulele care au aderat din proprie inițiativă, să plece . Poți folosi apă micelară în sensul ăsta sau ulei, preferatul meu este cel de măceșe dar dacă nu îl găsesc merge și cel de sâmburi de struguri, ambele au cifră oleică mică, dacă ai tenul uscat poate pentru tine este mai potrivit alt ulei. A doua un gel spumant demachiant din nou prefer dermatocosmetic.
2.Hidratarea aici lucrurile variază după cât vrei să fii de dedicată cauzei, când am timp folosesc o apă florală (în cazul meu levănțică sau rozmarin), apoi un ser cu acid hialuronic și peste crema hidratantă. Când nu am timp apa florală e suficientă sau oricare două de mai sus combinate.
3. Dimineața întotdeauna ultimul strat este crema cu factor de protecție peste 50, de preferat să aibă protecție UVA și UVB, motivul principal pentru care seara am o etapă uleioasă de demachiere. Acesta vine și în versiuni colorate care să suplinească fondul de ten dar pielea mea este extrem de deschisă la culoare așa că prefer să nu mă complic cu ele.
În afară de astea folosesc dimineața un ser cu cafeină pentru că odată cu îmbunătățirea am început să am ochii umflați dimineața iar serul ăsta ajută la reducerea problemei când apare, farduri pentru pleoape, eyeliner și rimel, aceleași de ani de zile, și aproape niciodată ruj ci balsam cu o idee de culoare.
Pentru un ten cu mult sebum un ser cu niacinamide aplicat regulat face minuni, unul cu acid azelaic, glicolic sau salicilic ajută la acnee iar vitamina ce ajută la ștergerea petelor de soare sau vârstă. (Dacă nu îți poți asuma că vei folosi zilnic cantitatea recomandată de spf – cam o linguriță pentru față, nu te atinge de astea)
Despre mărci nu pot zice că mă pricep, uleiurile și apele florale provin de la Mayam sau Solaris, serul de la The Ordinary sau Geek & Gorgeuos, cu cele de la Revox eu nu m-am înțeles grozav, crema cât mai lipsită de parfum : The Ordinary din nou, Uriage, Bioderma, La Roche Posay (evident câte una o dată și adaptate tenului meu), SPF de la Altruiste pe lângă cele de la care folosesc și cremele.
Cam atât despre cosmetice azi.
Fiul timpului
Pentru că omul, în cazul de față femeia, are nevoie și de cărți mai puțin serioase m-am apucat să citesc Fiul timpului. Ca să nu am totuși impresia că îmi pierd timpul citind cărți pentru adolescenți am atacat versiunea în engleză titlul fiind Time’s convert.
Nu îmi amintesc dacă am scris aici despre cărțile din seria All Souls ale Deborei Harkness, dar probabil toată lumea a văzut Cartea Pierdută a Vrăjitoarelor care încă este pe HBO.
Cartea este o continuarea a seriei, la prima vedere povestea lui Phoebe Taylor care și-a dorit să devină vampir. Dacă îi acorzi un pic de atenție este o bucățică de istorie a SUA și a Franței, o bucățică de istorie a omenirii cu dezideratul ei de egalitate și fraternitate pe care încă nu le-am atins și nici nu pare că le vom atinge în curând.
Este menită să te facă să îți pui întrebări cu privire la șansele reale ale unui sistem egalitar și democratic ( știu că ne place să credem că trăim deja într-un astfel de sistem dar privind în jur mă gândesc destul de des că ori nu e adevărat ori trăim într-o versiune care are nevoie de multe îmbunătățiri, asta în zilele în acre chiar îmi imaginez că ar fi posibil).
Este o poveste despre setea noastră de timp, de viață lungă și sănătoasă, de tinerețe aparent nesfârșită. Despre binele și răul care vin odată cu nemurirea sau apropierea de ea, pentru că frecvent în carte ți se va reaminti că nimic nu este veșnic și chiar și vampirii pot muri.
Și aparent asta ne-am dorit mereu o viață fără sfârșit și fără griji, o soluție magică pentru toate problemele noastre mari și mici, o a doua șansă în viață, întotdeauna privim în curtea vecinului, la viața lui imaginându-ne că deasupra lui soarele nu apune niciodată.
Sau cel puțin eu am făcut asta și undeva într-un ungher al minții mele încă există speranța că voi primi inelul Arabelei, scrisoarea de la Hogwarts sau măcar o transfuzie sănătoasă cu sângele unei creaturi cât se poate de aproape de nemurire.
Ce subliniază cartea asta este că toate cele de mai sus nu sunt în realitate decât o oportunitate de a face din nou aceleași greșeli pentru că aparent indiferent de resursele de timp și puterea pe care le ai la dispoziție înțelepciunea nu poate veni decât din experiență iar pe asta o putem dobândi și în calitatea noastră de muritori nemagici.
Nu o să spun dacă mi-a plăcut dar vă mărturisesc că aș citi cu siguranță o continuare dacă ea o să apară și ceva îmi spune că este undeva pe drumul dintre imaginația autorului și tipar.
Lagom este noul Hygge?
Lagom este noul Hygge. Nu chiar dar trebuie să recunoașteți că sună tare bine ca titlu ca și cum aș fi devenit peste noapte unul din bloggeri influencer care chiar pot convinge oamenii să își schimbe viața.
Aparent filosofiile de viață din țările nordice sunt pe val, așa că m-am apucat să învăț norvegiana, frate-miu păzea că vin! (dar nu chiar acum 😊)
Despre Hygge s-a tot vorbit, este conceptul danez de confort genul ” ca acasă”. Presupune o bucurie a simțurilor, haine din materiale moi, pături pufoase, lumină caldă: lumânări, instalații de pom ( atât de mult îmi place termenul din engleză fairy lights – lumini de zâne), bețișoare parfumate, băi cu spumă, creme care să îți răsfețe pielea, ciocolată caldă, supe gustoase, cărți citite în liniște pe o terasă umbroasă în vară sau lângă un foc în iarnă.
Unul din obiceiurile mele pe segmentul ăsta sunt cănile mari din porțelan gros indiferent dacă sunt cu cafea, ceai sau ciocolată calde, pe care să le țin cu ambele mâini, din cauza unei circulații periferice proaste mâinile mele sunt veșnic reci și cănile alea calde îmi dau instant o stare de bine.
Să revenim la Lagom care nu vine din Danemarca ci din Suedia și care înseamnă fix cât trebuie. Este o filosofie a echilibrului pe care natura a respectat-o de mii de ani înainte să intervenim noi. Știți cum e prea puțină apă e secetă și nu crește nimic, prea multă și ori e inundație, ori putrezesc toate, e nevoie de fix cât trebuie pentru viață.
Cam așa e cu toate. Prea multe haine și mereu vei căuta ceva nou, prea puține și vei suferi de frig. Prea multă mâncare – riscurile asociate ( obezitate, tensiune ridicată etc), prea puțină – malnutriție și moarte. Prea multă muncă – nicio viață, prea puțină – insuficiente resurse.
Lagom are legătură cu imaginea generală. Dacă fiecare are exact cât trebuie există șanse să avem toți cât ne trebuie și să mai rămână. Pare să încurajeze o atitudine de a te descurca întâi cu ce ai la dispoziție și să folosești suplimentar numai dacă ce ai deja nu rezolvă problema.
Și mai ales te pune să te gândești serios la ce înseamnă suficient pentru că uneori, în anumite domenii se pare că ”suficient” a devenit un cuvânt abstract și intraductibil din limba marțiană.
Vă aduceți aminte provocările de pe blogurile de finanțe ale casei? Săptămâna fără cumpărături sau Luna în care gătim din cămară? Aș include astea în lagom, ne-am limitat la ce aveam si am descoperit că aveam exact cât trebuie ( nu îmi amintesc ca vreunii din noi să moară de foame în perioada aia, deși pe câteva bloguri nu s-a mai scris după aceea 😊).
Ca atare toamna asta o să dau o șansă combinației de blândețe, hygge și lagom. (Mon frere când o să devin noul Osho o să poți spune că mă cunoșteai de când eram mici :P).
Minciuni pe canapea
Dacă vă așteptați să fie vorba despre micile sau marile minciuni pe care le credem nevinovate și ni le servim reciproc în cadrul relațiilor romantice trebuie să vă reconsiderați părerea.
Irvin Yalom vede canapelele strict din perspectiva profesiei lui: locul în care ar trebui să te simți liber să te destăinui ideal fără teama de a fi judecat dar cel puțin fără teama ca secretele tale să depășească pereții cabinetului.
Este o carte despre terapie și terapeuți priviți dinspre latura lor umană. Știu e greu să te gândești că doctorii ar putea fi pacienți, că juriștii ar putea fi infractori sau că psihologii are putea avea nevoie de terapie la rândul lor.
Nu știu dacă pentru cititorul român cartea va avea același impact pe care îl are într-o țară în care terapia psihologică nu e privită ca semn de nebunie ci ca o căutare a echilibrului, a resurselor, a celei mai bune forme a ta și mă gândesc la asta pentru că de curând am fost într-o situație în care a văzut oameni opunându-se ideii de terapie de parcă ar fi fost vorba să participe la sacrificii rituale umane.
Să revenim. Cartea o să te ajute cu o serie de întrebări pe care probabil nu ți le-ai pus niciodată: Oare oamenii își mint psihologii? Cât din deciziile luate în sau după terapie este influența psihologului și cât voința pacientului? Ce fac psihologii când au nevoie de psiholog? Cât de greu este să păstrezi limitele relației mergând pe sfoară între a fi acolo și a fi prea acolo pentru pacient.
Este o poveste despre manipulare și despre cum aceeași situație poate fi interpretată în mai multe feluri, este o poveste despre cum răzbunarea e o otravă periculoasă care distruge mai mult decât repară, despre cum terapia poate fi eficientă atâta vreme cât este făcută cum trebui chiar împotriva așteptărilor pacientului.
Și este o carte a aparențelor în care oamenii sunt foarte rar ceea ce par. Personalitățile se formează în jurul unei amintiri obscure pe care conștientul nu și-o amintește sau o consideră nerelevantă și ne lipește timpul, cunoașterea sau dorința să interpretăm până la găsirea principiilor pe care exact experiența aia vag amintită ni le-a insuflat dându-ne un avantaj sau un handicap pe viață.
Una peste alta aș zice să o citiți dacă sunteți interesați vreun pic despre modul în care funcționează mintea voastră la toate nivelurile ei.
Slow living
Septembrie luni, bine e vineri dar să nu ziceți că nu v-am prevestit cum o să invadeze pe 5 septembrie Horia Brenciu orice mediu pe care se poate transmite muzică, mai puțin alea pe care sunt prea bătrână să le știu, ale adolescenților post Tik Tok pentru că ei nu au auzit de Brenciu.
Să revenim, luna începe extrem spre extraordinar de bine, vineri deprimată un pic de marea de tarabe care invadase urbea pentru că îi serbam zilele mi-am făcut un cadouaș, mulțam Claudia pentru imbold.
Pe scurt aveam strânși bani să înlocuiesc centrala din apartamentul meu, ăla în care nu am apucat să stau pentru că m-am mutat cu lucrul prin juma’ de patrie. Am aranjat să plătesc în rate fără dobândă deci banii stăteau cumva metaforic și degeaba în cont.
Ce face orice femeie care locuiește în mijlocul lui nicăieri și se trezește cu 10000 de lei fără destinație în cont? Exact o plată anticipată, tura asta cu reducerea ratei, ca atare de la 952 de lei pe lună conform noului scadențar se pare că voi plăti 650 de lei, practic pe la finalul anului aș putea să îmi mai fac un cadou de an nou.
În rest încerc să mă vindec de FOMO care e un sindrom tare păcătos : Fear of missing out, mi se pare că așa puțin timp avem pe pământul ăsta că nu o să apuc să văd, să fac, să încerc nici 1% din ce aș avea posibilitatea.
Rezultatul: mă apuc de atât de multe încât fiecare lucru pe care îl fac devine o bătălie cu mine. Le fac de făcut pentru că nu înțeleg noțiuni abstracte ca renunțarea dar nu mă mai bucur de ele.
Așa că până la începutul anului 2023 nu voi mai începe nimic nou ( am început duminică un curs de norvegiană ca să nu îmi încalc promisiunea mai încolo).
Din aceleași motive mi-am configurat tot zilele trecute un blog în engleză ( nu, distinsul meu frate, nu zic care să mă trollezi și pe acolo). Am decis că dacă tot încerc să stăpânesc la un nivel decent engleza cea mai bună metodă e să mă adresez nativilor, om vedea ce o să rezulte de aici.
În septembrie deci mă voi bucura de schimbarea luminii în cea caldă de toamnă, de schimbarea culorilor pe muntele din fața și spatele casei, de ciocolată caldă în zilele cu ploaie, de cărțile pe care le-am început ( de citit și de scris), de cursurile începute ( sufăr un pic că nu pot ajunge la masterul de NLP dare era misiune imposibil chiar și pentru mine, bine nu imposibilă dar nu merita epuizarea), de mâncare gătită de mine în tihnă, de un pahar de vin și ce o mai veni spre mine prin grația divinității.
Acum ceva timp cuvântul pe cale l-am ales pentru unul din anii trecuți a fost blândețe, în toamna asta intenționez să fiu blândă cu mine, să încetinesc și să nu mai tratez viața ca pe o cursă de alergare garduri în contratimp.
Evident nu pot garanta că așa o să fie dar dacă nu încep sigur nu se va întâmpla.
Doar un leu 
Comentarii recente