Ieri am terminat Istoria Insulei, așa cum am spus de câte ori am ocazia îmi place cum scrie Evgheni Vodolazkin. Poate am eu o sensibilitate aparte pentru meandrele sufletului slav, poate mi-au căzut în mână numai cărți potrivite mie scrie în emisfera aia culturală a lumii cert e că îmi plac atât de mult încât cu pași de melc învăța rusa pentru a-i citi în original, mult se pierde la traducere și încă mai mult se pierde dacă traducătorul și scriitorul nu sunt pe aceeași lungime sufletească . Până aici am avut noroc dar de ce să risc?
Revenind la Istoria insulei am a vă spune că este istoria oricărui stat e drept de preferință mic, într-o perioadă sau alta fiecare dintre ele a trecut prin etapele descrise de Vodolazkin. Cu siguranță cititorul român va face cuvenitele legături cu Marea Unire de la 1918 și Revoluția din 1989 deși vă asigur scriitorul nu ne-a avut în vedere dar ni se potrivește.
Este prima din cărțile lui la care nu am plâns, fie pentru că între timp am devenit mai rezistentă, fie pentru că tonul lui este altul. Cartea este cum ar zice prietenii noștri americani ”serioasă ca un atac de cord” dar tonul cu care tratează toate problemele serioase este ușor, aproape de glumă nevinovată amestecată cu infinită acceptare. Ăsta este mersul lumii și nu îl putem schimba. Totuși citind ultimele pagini trebuie să recunosc aveam așa ochii un pic aburiți.
În versiunea inițială istoria este văzută ca o transcriere a luptei dintre bine și rău iar apoi odată cu numeroasele ei redefiniri când noțiunea de istorie devine vagă, cele două categorii sunt sublimate în Prealuminatele Lor Înălțimi, păstrători vii ai istoriei și ceilalți conducători, manipulatori ai istoriei cât sunt vii.
Citind cartea asta cumva ai sentimentul ăla de perplexitate determinat de faptul că tot ce considerai tu unic, viața ta, istoria ta, istoria lumii tale este de fapt o poveste repetabilă și universal valabilă.
E o carte dulce și amară, o carte care te trage de mânecă să pui întrebări, să nu accepți versiunile despre lume, viață sau adevăr prezentate de altcineva fără să le treci prin filtrul minții și inimii tale.
Este o carte a alegerilor care par singurele la momentul lor și pe care timpul le face mai puțin sigure, mai puțin fericite, mai puțin impregnate de caracteristica ”unicei căi”.
Am vrut să aleg un citat și sincer aproape aș scrie întreaga carte dar cred că preferatul meu rămâne acesta ”Câte întâlniri și despărțiri am avut, câte am primit și câte am pierdut! Întâlnind un om drag, încă nu știi că e un dar, că e cineva care te va însoți în viață, dar când îți iei rămas-bun, atunci înțelegi că e o mare pierdere. Așa că pierderile sunt mai mari.”
PS Aici ai părerea mea despre Aviatorul al aceluiași autor
Doar un leu 