Călătoria către sine

Aparent ăsta va deveni blog de cărți, nu că aș avea o problemă cu asta în fond îmi plac cărțile.

          Cartea de marțea asta și chiar am nimerit o zi de marți, ”Ave moi”, este Călătoria către sine a lui Irvin Yalom. Poate pentru că îmbătrâ….mă maturizez, în ultima vreme citesc mai des psihologie și chestii serioase.

          Este prima carte pe care o atac de la el și am primit azi Minciuni pe canapea ca să continui seria. Dacă cea de-a doua e un roman pe care îl privesc circumspect pentru că nu am timp și pentru că oboseala mă împiedică să mă concentrez pentru ceva ce depășește să zicem 50 de pagini, Călătoria către  sine e o colecție de amintiri.

          Este viața autorului așa cum și-o amintește filtrată prin cei peste 80 de ani cu temerile aferente vârstei, cu trimiteri la limitele biologice normale și cu scurte explicații despre majoritatea cărților sale.

          Dacă ar fi să rezum esența în Călătorie către  sine Yalom povestește cum a devenit medic, psiholog, soț, tată sau scriitor, din loc în loc povestește despre fiul care a fost și fiul care ar fi vrut să fie.

          Cartea cuprinde psihologie dar în forma îndulcită numită pe vremuri ad usum delphini, adusă la înțelegerea cititorului nespecialist dar interesant totuși de temă.

          Am ales-o  din trei motive: unul practic – atât îmi permit să mă concentrez zilele astea și niciuna din povestiri nu cred să aibă peste 40 de pagini, al doilea nostalgic – undeva în trecutul meu este o răscruce în care am ales să nu fac și facultatea de psihologie, evident am rămas mereu cu întrebarea cum ar fi fost dacă, al treilea cumva de pregătire (aici dacă se întâmplă cumva să citească postarea nobilul meu frate e rugat să nu continue ca nu cumva să i se zdruncine  ireversibil viziunea asupra lumii) – de ceva vreme întâlnind atâția oameni care au lucrat diverse probleme în terapie mă bate gândul să încerc și eu, măcar cât să îmi fac o părere.

          Din cât am reușit să citesc în cartea asta încă păstrez intenția ba chiar am stabilit că nu pot renunța după prima încercare dacă nu îmi place pentru că aparent între tine și psihologul tău trebuie să existe o anume potrivire ca să poți ajunge cu adevărat la problemă și cu atât mai mult să încerci să o rezolvi.

          Cine știe dacă după celelalte nu voi decide că sunt încă suficient de tânără să calc și pragul facultății de psihologie, până atunci vă țin la curent cu ce am mai citit.

2 răspunsuri

  1. una din prietenele mele foarte bune a facut psihologia dupa 40 de ani, a facut si masterul de clinica, si formare in terapie,in conditiile in care lucreaza zilnic si cate 10-12 ore.Dar nu are familie, de aceea a putut sa isi canalizeze resursele financare si personale spre asta, doar pentru sufletul ei, ca sa spun asa, ca bani din asta nu prea ies :)).In schimb trebuie sa cheltuiesti enorm.Niciodata nu e prea tarziu sa incepi ceva nou :).

    1. Problema e o viață așa scurtă, atâtea căi de urmat, cred că după Solomonarii mai scriu o carte să văd cum îmi reușește si poate rămân numai scriitor în timpul liber 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: