Atomic Habits
Nu mă gândisem să scriu despre Atomic Habits marțea asta. De fapt nu mă gândisem să scriu despre ea vreodată, părea una din cărțile pe care le citesc pentru că sunt pe drumul spre cele cu adevărat bune.
Și totuși, săptămâna asta vorbind cu o prietenă despre ce mai citim am ajuns la cartea asta despre care amândouă am avut aceeași părere” Nu o să îți schimbe viața”.
După care ne-am mai gândit un pic la modul în care deja ne-o schimbase deși o citeam de mai puțin de o lună ( știți cum e vacanțe, mai multe cărți începute, multe filme de văzut, în cazul meu faptul că o citesc în engleză adaugă un factor de încetinire în plus).
Mi-au rămas în minte nu atât schemele lui de construire și deconstruire a unui obicei, după cum el este de dorit sau nu, ci poveștile, bucățile din viața unor oameni care aveau deja obiceiuri atomice și unde îi dusese asta.
Dacă vă întrebați de la ce vine atomic, este de la faptul că atomul este cea mai mică particulă de materie, ideea de bază a cărții este că nu trebuie musai să îți schimbi viața peste noapte pentru a obține rezultatele dorite ci este suficient să faci un pas pe zi în direcția dorită. E mai bine să faci o mișcare mică pentru un an decât să îți dorești ceva vreme de un an și să te apuci în ultima zi a intervalului să realizezi. Sunt mai multe șanse ca schimbarea să aibă loc și să fie durabilă în prima variantă.
Ziceam că mie mi-a schimbat deja viața deși nu am băgat de seamă. De când am început să citesc cartea, de la una din poveștile lui Clear despre el însuși despre cum a stabilit că are sau nu cititori va scrie de două ori pe săptămână pe blog, am luat aceeași decizie și am început să scriu pe blog.
Nu mi-a adus un număr mare de urmăritori dar cei 4 noi au fost un succes personal ( poate e o parte narcisistă a mea dar îmi place să știu că nu vorbesc singură).
De la povestea echipei de ciclism a Angliei care și-a început drumul spre performanță schimbând saltele și pernele pentru un somn mai bun mi-am impus să dorm minim 7 ore pe noapte, uneori nu reușesc pentru că trebuie să lucrez un pic la depășirea unei faze de FOMO prin care trec, dar încerc să nu ratez două nopți la rând.
Mi-am pregătit bucătăria de așa manieră încât seara în drum spre dormitor să îmi pun la înmuiat fulgii de orz cu scorțișoară, sunt ani de zile de când ameninț cu un mic dejun sănătos dar planeții nu se aliniau ( mă trezeam târziu, nu mă decideam ce ar fi mai bun, nu voiam să fac o omletă pentru că îmi rămânea mirosul în păr și mai pot găsi 600 de motive), acum dimineața nu mai am de făcut niciun efort și mai ales nicio decizie.
Poate una din cele mai bune idei din toată cartea este că succesul revine celui care este dispus să facă efortul necesar și atunci când devine plictisitor, cel care va merge la sala, sau la biblioteca sau oriunde trebuie sa fie pentru a-și împlini visul atunci când exuberanța începutului s-a stins, numai pentru a deveni cu un procent mai bun decât ieri.
Rămâne să găsesc o metodă de a mă face să scriu în fiecare zi până când scrisul îmi reintră în obișnuință pentru că un lucru e sigur cartea cea nouă nu se va scrie singură.
Prima mea carte Solomonarii, este zilele astea pe Libris, Cărturești și Emag dacă nu ați apucat să o luați din prima tură.
Începe școala
La final de august întotdeauna mă încearcă nostalgiile. Îmi revin în minte toți anii în care vacanța se apropia de final (și de regulă scriam pe rupte rezumate în caietele de lectură suplimentară pentru că deși îmi plăcea să citesc, nu îmi plăcea să scriu despre ce am citit).
La final de august încă nu era timpul să mă ocup și de problemele pentru vacanță, întreaga mea viață de elev am ignorat din răsputeri matematică în speranța irațională că voi reuși să fac pe toată lumea să uite de ea.
În mod curios acum mă gândesc din ce în ce mai des să mă apuc să citesc matematică, fizică și chimie pentru plăcerea mea personală ( semn clar că oamenii se schimbă totuși de-a lungul timpului).
Și pentru că nu pot rămâne la nivel de nostalgii am decis să mă implic, să fac ceva care să îmi dea sentimentul măcar că mă întorc la școală. Spre deosebire de științele exacte pentru limbile străine am avut întotdeauna talent motiv pentru care le-am învățat superficial și după ureche pentru că mi-au rămas în cap de la prima ascultare.
În apărarea mea în cretacic pe când am făcut școala aveam în programă franceză, pe care am vorbit-o fluent până prin clasa a XII-a după care s-a ales praful pentru că unde mai vorbim noi franceză, și rusă la care primeam 10 pentru că exist dat fiind că revoluția m-a prins totuși la școală.
Așa că am învățat engleza din Dallas, spaniola și portugheza din telenovele și probabil aș vorbi și turcă dacă moda filmelor turcești ar fi apărut în tinerețea mea.
În aceste condiții în care am constatat că vorbesc și citesc mulțumitor în engleză dar scriu ca un cățel posesor de cont de FB sau Insta am dat jos din raft niște caiete și m-am apucat de scris și gramatică în engleză.
Mi-am făcut un cont pe Duolingo, pe care îl recomand călduros mai ales că am nevoie de colegi de clasă ca să nu mă lenevesc, și mai exact mi-am făcut cont pentru un curs de engleză întrucât am constatat că de greacă și rusă m-am apucat mai demult dar am uitat.
Dacă folosiți alte platforme pentru învățat o limbă străină sau (nu pot crede că scriu așa ceva) fizică și matematică lăsați și voi un link să mă pot apuca de școală și în domeniul ăla.
Biblioteca de la miezul nopții
Cu Matt Haig m-am întâlnit în perioada mea preferată a anului, în timpul Crăciunului când tradițional citesc povești. Așa am ajuns să citesc Un băiat numit Crăciun. Ne-am potrivit și nu prea.
Apoi am cumpărat Cartea alinării care încă este pe o noptieră așteptând să fie reluată și cred că pe undeva prin reader am și Umanii începută, din care îmi amintesc câte ceva numai pentru că memoria mea merită propria rubrică în wikipedia.
Pot spune liniștită că nu este vreunul din scriitorii mei de suflet și totuși am citit Biblioteca de la miezul nopții în 3 zile în timp ce eram în vacanță și îmi petreceam ziua făcând 11-16 km prin oraș să îl cunosc mai bine.
Poate s-a întâmplat să ne întâlnim într-o perioadă în care mi-ar fi prins bine un permis de acces în biblioteca respectivă, poate între timp am căpătat nuanțele necesare pentru a aprecia gândurile unui om care a trecut printr-o depresie gravă și a fost pe margine sinuciderii. Nu vom ști niciodată de ce dar cartea asta mi-a plăcut.
Imaginează-ți infinitul până la ultima particulă și imaginează-ți că fiecare particulă are o infinitate de variante și fiecare din variantele alea determină o altă viață a ta.
Fiecare decizie pe care o iei, și nu vorbim de cele mari: fac sau nu facultate, mă căsătoresc sau nu, am sau nu copii, mă sinucid sau nu, ci de cele mici, azi îmi iau cerceii lungi sau scurți, beau numai o cafea sau iau micul dejun, fiecare dintre ele te duce pe un alt drum.
Biblioteca de la miezul nopții îți pune la dispoziție un timp infinit, ofertă supusă anumitor termeni și condiții, pentru a le încerca pe toate, pentru a merge pe drumurile pe care ai regretat că nu ai mers, pentru a alege variante despre care nici nu ai știut că există, pentru a trăi tot ce se poate trăi vreodată până când vei fi nimerit viața cea mai potrivită, cea din care nu mai vrei să pleci.
Subiectul? Știți deja că nu povestesc din astea dar pe scurt este vorba despre povestea vieții și regretelor unei anume Nora Seed, uneori mama unor pisici numite Voltaire, uneori mama unei fetițe, alteori mama unui cățel.
Dacă vrei să știi ce viață va alege Nora poți citi cartea, dacă nu poți să te gândești numai la cum ar fi o trecere prin biblioteca respectivă. Eu una sigur aș vrea, voi?
PS Era să uit citatul din cartea asta, mă rog, unul dintre ele ”Cred că e ușor să-ți imaginezi că există și căi mai simple, zise ea, dându-și seama de ceva pentru prima dată. Dar poate că nu există drumuri ușoare. Ci doar drumuri.”
Aurul spiridușilor
V-am zis că vă postesc ce fac cu banii salvați de la cumpărături inutile. Devin aur la propriu.
Există pe piață lingouri de la 2,5 grame la 1 kg marcate de Elveția, aur cu puritate de 24 k. Asta este forma pe care o alegi pentru economisire/Investiție pe o perioadă lungă. Exceptând șocurile economice prețul lui nu crește brusc și nu ai atâția bani, sau eu nu am, să câștig speculând așa.
Lingourile de aur sunt pentru a fi lăsate copiilor sau nepoților, pentru că până atunci probabil își vor tripla valoarea.
Sunt minunate pentru că într-o situație de genul Ucraina dacă trebuie să pleci, sunt ușor de ascuns și ușor de luat cu tine având valoare mare pe dimensiuni mici, putând fi transformate în banii țării în care ajungi. E însă mai dificil să le vinzi în măsura în care ai nevoie urgentă de fonduri și de regulă dacă nu au trecut niște ani buni de la cumpărare vei ieși în pierdere.
Aș zice că un lingou de 5 sau 10 grame pe an ar fi suficient.
A doua formă a aurului este cel prelucrat bijuteriile în care este în aliaj având 14 k sau 18 k. Eu una nu port aur, nu e metalul meu de suflet să zicem și 90% din timp bijuteriile mele sunt din argint.
Dar de un an de câte ori îmi permit îmi cumpăr bijuterii din aur, spre deosebire de lingouri e infinit mai ușor să îl schimbi înapoi în bani, chiar dacă și aici e posibil să pierzi din valoare.
Ce am învățat cumpărând bijuterii?
Evită pietrele prețioase, ca să le vinzi pe alea e nevoie de un specialist și de regulă vei pierde mai mult la cumpărare-vânzarea de diamante să zicem decât de aur simplu.
În al doilea rând verifică costul pe gram, majoritatea bijutierilor au acum și posibilitatea de achiziționare online, unii chiar precizează că prețul e calculat pe obiect nu pe valoarea gramului de aur.
Nu mică mi-a fost surpriza făcând calculele să descopăr că unii au gramul de aur la peste 400 de lei în vreme ce în bijuteriile clasice, alea fără blazon l-am găsit la 270 de ei.
E drept cele pe care mi le cumpăr eu nu fac parte din nicio colecție renumită, nu cumpăr designul, nu cumpăr numele, nu cumpăr publicitatea, nu voi putea povesti niciodată despre inelul meu Chopard pentru că în situație de criză ceea ce mă interesează nu e precizia la detalii sau imaginația bijutierului ci cantitatea de aur conținută de obiect. Bonus dacă trebuie să le transform în bani nu voi avea niciun atașament emoțional cu bijuteria, poate după ceva de la Piaget aș suferi.
Ultimul lucru pe care l-am avut de lămurit a fost locația, din nou Ucraina m-a făcut să mă gândesc la chestii care îmi mai trecuseră prin minte în timpul crizei din Grecia când era imposibil să scoți bani din bancomat pentru că nu mai erau, atunci m-am liniștit cu ideea unei cutii de valori în care să ții bani sau bijuterii.
Faptul că e posibil să fie nevoie să pleci peste noapte, să nu se mai deschidă băncile, să fie bombardată clădirea în care tu aveai rezerve a pus cumva treaba asta în perspectivă, așa că deși cea mai mare parte a rezervelor este în bancă, am stabilit și vreo 3 locuri sigure diferite la care am acces independent de concursul altcuiva.
Cam atât despre plasa de siguranță, data viitoare dacă nu am o idee mai urgentă vom vorbi despre pasul următor: investiții.
Evvie Drake o ia de la capăt
Cartea de marțea asta este Evvie Drake o ia de la capăt de Linda Holmes. Dacă vreodată am avut dubii că măcar un sfert din carte aparține cititorului asta a fost scrisă și a ajuns în mâna mea special pentru a mi le spulbera.
Dacă o căutați pe Linda Holmes cu sprijinul mărețului Google veți afla că scrie Chick-lit în traducere literatură pentru tipe, adică nu taman genul profund ci mai degrabă cel ușurel în care toată lumea termină fericită chiar dacă băieții buni termină ultimii.
Coperta 4 nu e menită să îți schimbe părerea o văduvă care nu mai iese din casă și un fost jucător de baseball aduși împreună de soartă și care se ajută, vindecă, îndrăgostesc reciproc.
Cum am citit eu cartea? Simțind pregătirea juridică a autoarei.
De ce să citești și tu cartea?
Primul motiv, evident, dacă ai chef de o poveste drăguță de dragoste într-o seară ploioasă sau la marginea unei mări.
Al doilea motiv, mai puțin evident, dacă ești cumva prinsă într-o relație abuzivă.
Vei afla că o relație abuzivă nu este numai aceea în care ești lovită sau cu un om despre care tot universul știe că nu are idee despre decență. (note to self să scriem despre relații abuzive vreți?)
O relația abuzivă nu e neapărat cu un partener de cuplu, poate fi cu un părinte, un prieten, un copil, un coleg de lucru.
De asemenea uneori nici chiar moartea celuilalt nu te poate salva din relația ba chiar te poate împiedica să o te salvezi singur.
Vei afla că terapia nu este numai pentru nebuni ci poate fi un prieten de nădejde pentru a-ți păstra direcția în lumea nebună în care navigăm (terapia da? nu terapeutul dacă ajungeți prieteni păstrează-l ca atare dar caută alt terapeut).
Că uneori lucrurile se termină pentru că atât le-a fost menit și că întotdeauna se va găsi un alt drum pe care să mergi.
Că este necesar să spui ce crezi, ce simți și ce vrei dacă e să ai o șansă la fericire în viața asta și că altfel e posibil să te trezești ascunzându-ți capul într-o sticlă de vin (sau alt creator de dependențe) sau plângând până te destrami pe marginile ființei pentru că ai împrăștiat o cutie de orez pe podea.
Dacă există și un al treilea motiv pentru a citi cartea asta mă aștept să nu mă lăsați în beznă și să mi-l scrieți în comentarii
Plasa de siguranță
Am văzut zilele astea Ținutul Nomazilor, inspirat de cartea cu același nume scrisă de Jessica Bruder, pe care intenționez să o citesc la un moment dat.
E o poveste simplă, povestea unor oameni care din diverse motive trăiesc în rulote sau dube adaptate pentru asta. Personajul principal li s-a alăturat după ce principala industrie din zona ei s-a închis iar orașul în care și-a trăit mare parte din viață a devenit pustiu.
Te face să te gândești la privilegiile de fiecare zi pe care re regulă le ignorăm, un loc în care să ne odihnim, o cadă cu apă caldă, micile tabieturi, un ceai într-o cană frumoasă, sunetul ploii de noiembrie în ferestre în timp ce tu ești la adăpost, mirosul bradului de Crăciun.
Te face să analizezi diferența între nevoie și dorință. Avem nevoie de foarte puține lucruri: adăpost, hrană, haine, iubire, cultură. Ceea ce ne face să avem probleme sunt dorințele: nu adăpost ci vilă sau penthouse, nu hrană ci ieșiri la restaurante cotate Michelin, nu haine ci modă și așa mai departe.
Nu este nimic rău în avea dorințe numai că înainte de a le satisface ar trebui să ne asigurăm că toate nevoile sunt acoperite, dacă pentru tine e în regulă să dai banii obținuți pentru o lună sau două din viața ta pentru o pereche de pantofi e ok dar nu face asta înainte de a te asigura că ai ce să mănânci.
Și asta mă aduce din nou la subiectul postărilor de vineri: modul de viață, pentru că subiectele care tratează banii din asta fac parte.
Îmi place ideea de a trăi într-o casă mică, nu sunt sigură că rulota sau duba sunt potrivite pentru mine, dar pe oricare dintre ele aș ajunge să o folosesc vreau să fie datorită unei convingeri și nu pentru că nu am altă alternativă.
În ultimul an, când nivelul creditului a ajuns la limite rezonabile, am început să mă gândesc la pasul următor: plasa de siguranță, urmând să atac investițiile mai încolo.
Anii ăștia m-au făcut să regândesc lucrurile pe care le știam despre bani. E nevoie de un singur gest al cuiva sau de un virus mic pentru a arunca ordinea economică așa cum o știm în aer.
Așa că mi-am gândit plasa de siguranță pe mai multe nivele: o parte din bani, minimul posibil, este ținută în moneda națională (nu cea mai fericită idee dată fiind inflația dar ai nevoie de bani în moneda ta).
A doua parte este ținută într-o valută, anul trecut încă mai cumpăram euro, undeva prin toamnă am virat spre CHF din mai multe considerente, unul fiind că francul este moneda unei singure economii, nu a unei uniuni și oricât s-ar certa cantoanele între ele nu pot ajunge la nivelul dezastrului pe care o ceartă Germania/ Franța l-ar produce asupra Euro.
Inițial banii pe care îi folosim azi au apărut ca reprezentare a aurului pe care îl avea în bănci, cu timpul această tradiție a dispărut așa că în prezent tipărim bani într-o veselie fără acoperire în aur și vedem efectele în inflație.
Așa că a treia parte din economii ajunge în aur, însă deja postarea asta e prea lungă așa că o lăsăm pe data viitoare cu aurul.
Sursă foto Pinterest
Istoria Insulei
Ieri am terminat Istoria Insulei, așa cum am spus de câte ori am ocazia îmi place cum scrie Evgheni Vodolazkin. Poate am eu o sensibilitate aparte pentru meandrele sufletului slav, poate mi-au căzut în mână numai cărți potrivite mie scrie în emisfera aia culturală a lumii cert e că îmi plac atât de mult încât cu pași de melc învăța rusa pentru a-i citi în original, mult se pierde la traducere și încă mai mult se pierde dacă traducătorul și scriitorul nu sunt pe aceeași lungime sufletească . Până aici am avut noroc dar de ce să risc?
Revenind la Istoria insulei am a vă spune că este istoria oricărui stat e drept de preferință mic, într-o perioadă sau alta fiecare dintre ele a trecut prin etapele descrise de Vodolazkin. Cu siguranță cititorul român va face cuvenitele legături cu Marea Unire de la 1918 și Revoluția din 1989 deși vă asigur scriitorul nu ne-a avut în vedere dar ni se potrivește.
Este prima din cărțile lui la care nu am plâns, fie pentru că între timp am devenit mai rezistentă, fie pentru că tonul lui este altul. Cartea este cum ar zice prietenii noștri americani ”serioasă ca un atac de cord” dar tonul cu care tratează toate problemele serioase este ușor, aproape de glumă nevinovată amestecată cu infinită acceptare. Ăsta este mersul lumii și nu îl putem schimba. Totuși citind ultimele pagini trebuie să recunosc aveam așa ochii un pic aburiți.
În versiunea inițială istoria este văzută ca o transcriere a luptei dintre bine și rău iar apoi odată cu numeroasele ei redefiniri când noțiunea de istorie devine vagă, cele două categorii sunt sublimate în Prealuminatele Lor Înălțimi, păstrători vii ai istoriei și ceilalți conducători, manipulatori ai istoriei cât sunt vii.
Citind cartea asta cumva ai sentimentul ăla de perplexitate determinat de faptul că tot ce considerai tu unic, viața ta, istoria ta, istoria lumii tale este de fapt o poveste repetabilă și universal valabilă.
E o carte dulce și amară, o carte care te trage de mânecă să pui întrebări, să nu accepți versiunile despre lume, viață sau adevăr prezentate de altcineva fără să le treci prin filtrul minții și inimii tale.
Este o carte a alegerilor care par singurele la momentul lor și pe care timpul le face mai puțin sigure, mai puțin fericite, mai puțin impregnate de caracteristica ”unicei căi”.
Am vrut să aleg un citat și sincer aproape aș scrie întreaga carte dar cred că preferatul meu rămâne acesta ”Câte întâlniri și despărțiri am avut, câte am primit și câte am pierdut! Întâlnind un om drag, încă nu știi că e un dar, că e cineva care te va însoți în viață, dar când îți iei rămas-bun, atunci înțelegi că e o mare pierdere. Așa că pierderile sunt mai mari.”
PS Aici ai părerea mea despre Aviatorul al aceluiași autor
Banii toujours banii
Să ne ocupăm azi de motivul primordial al nașterii acestui blog, finanțele mele personale.
Când am început să scriu situația era atât de neroz încât literalmente fiecare leu conta la nivel de supraviețuire, acum o duc mai bine însă cu exercițiul dobândit aici am descoperit că deși îmi permit financiar multe, am o stare de disconfort când dau bani aiurea sau mai bine zis când dau mulți bani aiurea.
Cel mai probabil va trebui să scriu o postare numită Am cumpărat eu ca să nu cumpărați și voi în care să calculez chestiile pe care le-am cumpărat fără să am nevoie sau fără să aducă un plus valoare vieții mele pe măsura timpului consumat să produc banii ăia.
Dar una peste alta nu stau rău. Încă mai am creditul, temutul credit al cărui spectru se întindea până în anul 2044, dar va lua sfârșit undeva prin 2027 și l-aș putea achita mâine cu banii din contul curent am decis însă să îl las să se deruleze.
Când primesc mesajele alea de la bancă despre ROBOR la 3 luni aproape că mi se pare o onoare să dau mâna cu mine că am insistat în plățile anticipate.
La ultimul când la creditul meu deja insignifiant rata a crescut cu 25 de lei în trei luni întâi am făcut atac de panică și după aia mi-am adus aminte că sunt safe.
Am pus în aplicare și sfaturile cred că la Ramsey le-am citit despre cum cardul de credit este Satana pe pământ așa că nu am, folosesc unul de debit pentru cumpărături online și abonamente dar nu i-am depășit în toată existența lui limita iar în ziua scadenței am grijă să virez banii la loc, uneori chiar înainte depinde dacă apuc să intru pe aplicație.
În general prefer să plătesc cash cumva conștientizezi mai bine câți bani dai dacă îi numeri efectiv când faci asta.
Al doilea sfat pe care l-am avut în vedere, încă mai lucrez la asta a fost să apreciez suma minimă pentru o lună de zile și să pun deoparte valoarea echivalentului a minim un an, ideal 3 ani. Am depășit un an încă nu am ajuns la doi, nici nu cred că voi ajunge înainte să se termine 2022 dar e ok.
Al treilea sfat pe care l-am respectat în momentele în care era greu a fost să țin naibii un jurnal de cheltuieli, nu știu să folosesc excel, mă plictisesc să completez pe hârtie încă o treabă de rezolvat.
Bonus de Crăciun mi-am cumpărat o cutie cu turtă dulce, evident muzicală, evident am păstrat-o, acum o folosesc cu titlul de salvați și amenzi. De câte ori reușesc să evit o cumpărătură impulsivă și inutilă transfer banii salvați în cutie, de câte ori nu reușesc pun o amendă în sumă egală tot în cutie. De altfel la vreo câteva amenzi pe lună nici nu mai faci cumpărături impulsive că nu mai ai cu ce.
Când suma din cutie devine suficientă este transformată într-un mijloc de încă nu știu dacă e numai economisire sau chiar investiție despre care vorbim vinerea viitoare.
Reset
Nu știu cum funcționați voi dar eu am multe în comun cu computerele, din când în când am nevoie de un reset la setările de fabrică.
De regulă primesc reseturile astea fără să le cer de la viață, fix când mi se pare mie lumea mai frumoasă, nornele îmi trag preșul de sub picioare și din king of the world mă trezesc cu fundul în colb.
Tura asta am decis să fiu proactivă, deh înțelepciunea căpătată cu vârsta și mai ales recunoașterea căilor pe care am mers cu capul în zid și în trecut.
Ca atare iau măsuri înainte de se întâmpla vreo catastrofă din care să fie nevoie să îmi revin dacă pot.
Primul semn a fost când am intrat în baie și nu aveai loc să pui un ac din cauza multiplelor produse de cosmetică de prin ea, bine vorba vine din cauza lor că nu au venit de bună voie eu le-am cumpărat.
Al doilea semn a venit când am crezut că trebuie să îmi cumpăr haine noi pentru că alea de le aveam nu erau cumpărate ieri și mai trist îmi erau cam fixe.
Ultimul semn a apărut când mă gândeam că exista posibilitatea să mă mut din nou și ar trebuie să fac minim două drumuri numai să îmi car cele două mașini de cărți apărute inexplicabil între timp în casă ( măcar aici am atenuante, zilnic sunt reduceri la cărți cum să reziști? Cum?)
Și mi-am adus aminte cum blogul ăsta pe care în ultima vreme scriu numai recenzii pentru multele cărți cumpărate a apărut ca răspuns la nevoia mea de a mă disciplina financiar.
Mi-am adus aminte cum citeam pe vremuri aparent de mult apuse bloguri de educație financiară și minimalism și mai ales am simțit acut durerea din genunchiul drept care nu mă lasă să uit că am 5 kilograme în plus față de cât ar fi decent și 10 kilograme peste cât aș vrea eu.
Așa că mi-am scos de la naftalină personalitatea organizată și (știu am zis de atâtea ori că nici eu nu mă mai cred) m-am pus la treabă.
Prima acțiune a fost să recuperez readerul și să îl pun la încărcat, pentru că am atââââââtea cărți adaptate pentru el că e păcat să nu profit.
A doua acțiune: m-am apucat să termin cele 7 cărți sau 8 începute și abandonate în diverse stadii prin toată casa.
A treia am început să scriu, mie scrisul îmi pune ordine în gânduri și publicarea postărilor mă responsabilizează cumva față de decizii, acum chiar trebui să mă țin de cuvânt nu mai e ceva știu doar de mine, deja a aflat și unicul meu cititor, poate doi duminica dimineață, clar nu îi pot lăsa pe oamenii ăia baltă.
Știu că era o vreme când scriam zilnic, nici nu vă zic cât de bine mi-a prins în viața reală treaba asta și cursivitatea scrierii, acum mă gândesc să nu mă întind mai mult decât pot deci fi-vor două postări pe săptămâna una marți, una probabil vineri seara ca să poată fi citită în week end (sunt deschisă la sugestii).
Ultima acțiune deocamdată am venit de la cumpărături fără, subliniez că poate nu ați prins tensiunea declarație FĂRĂ , prăjituri.
În rest aici toate bine, îl rog pe unicul meu cititor să îmi spună dacă ar vrea să citească ceva anume sau e suficient să îi povestesc despre fascinanta mea viață pe care o postare despre evoluția unui spor de mucegai o poate pune în umbră.
Călătoria către sine
Aparent ăsta va deveni blog de cărți, nu că aș avea o problemă cu asta în fond îmi plac cărțile.
Cartea de marțea asta și chiar am nimerit o zi de marți, ”Ave moi”, este Călătoria către sine a lui Irvin Yalom. Poate pentru că îmbătrâ….mă maturizez, în ultima vreme citesc mai des psihologie și chestii serioase.
Este prima carte pe care o atac de la el și am primit azi Minciuni pe canapea ca să continui seria. Dacă cea de-a doua e un roman pe care îl privesc circumspect pentru că nu am timp și pentru că oboseala mă împiedică să mă concentrez pentru ceva ce depășește să zicem 50 de pagini, Călătoria către sine e o colecție de amintiri.
Este viața autorului așa cum și-o amintește filtrată prin cei peste 80 de ani cu temerile aferente vârstei, cu trimiteri la limitele biologice normale și cu scurte explicații despre majoritatea cărților sale.
Dacă ar fi să rezum esența în Călătorie către sine Yalom povestește cum a devenit medic, psiholog, soț, tată sau scriitor, din loc în loc povestește despre fiul care a fost și fiul care ar fi vrut să fie.
Cartea cuprinde psihologie dar în forma îndulcită numită pe vremuri ad usum delphini, adusă la înțelegerea cititorului nespecialist dar interesant totuși de temă.
Am ales-o din trei motive: unul practic – atât îmi permit să mă concentrez zilele astea și niciuna din povestiri nu cred să aibă peste 40 de pagini, al doilea nostalgic – undeva în trecutul meu este o răscruce în care am ales să nu fac și facultatea de psihologie, evident am rămas mereu cu întrebarea cum ar fi fost dacă, al treilea cumva de pregătire (aici dacă se întâmplă cumva să citească postarea nobilul meu frate e rugat să nu continue ca nu cumva să i se zdruncine ireversibil viziunea asupra lumii) – de ceva vreme întâlnind atâția oameni care au lucrat diverse probleme în terapie mă bate gândul să încerc și eu, măcar cât să îmi fac o părere.
Din cât am reușit să citesc în cartea asta încă păstrez intenția ba chiar am stabilit că nu pot renunța după prima încercare dacă nu îmi place pentru că aparent între tine și psihologul tău trebuie să existe o anume potrivire ca să poți ajunge cu adevărat la problemă și cu atât mai mult să încerci să o rezolvi.
Cine știe dacă după celelalte nu voi decide că sunt încă suficient de tânără să calc și pragul facultății de psihologie, până atunci vă țin la curent cu ce am mai citit.
Doar un leu 
Comentarii recente