Zilele lui Savelie nu mi-a înșelat așteptările. Mă știți deja! Eu sunt cea care crede cu tărie că avem prea puține cărți vesele și ușoare, că recomandăm prea des cărți serioase, că măcar o lună pe an ar trebui să citim literatură de vacanță.

          Evident cartea lui Slujitel nu e nimic din cele de mai sus și totuși mi-a plăcut teribil, de fapt nu numai că nu e ușoară cartea e lejer amară.

          Asta nu ar trebui să vă descurajeze, în fond viața e o cutie cu bomboane de ciocolată numai în fanteziile Hollywood-ui, pentru restul omenirii include toate gusturile pentru că dacă nu ai fi gustat fierea nu ai aprecia mierea cu adevărat.

          Când am cumpărat-o am avut o bănuială de vreo 90% că așa va fi bazat  atât faptul că, în afară de Donțova, încă nu am citit nimic scris de sufletul slav care să mă facă să râd  cât și pe faptul că pe copertă stă o părere despre carte a lui Evgheni Vodolazkin, de care nu a citit încă nimic care să nu mă facă să plâng.

          Cartea în sine e minunată, e o poveste de viață văzută prin ochiul unui motan umanizat până când atinge rafinarea sufletească pe care mulți dintre bipezii nici nu o visează.

          E despre copilărie și bătrânețe, despre iubire și familii, despre dezrădăcinări și întoarceri, despre libertate și experimentări, despre cum credem că ai noștri sunt veșnici și că ne vom putea întoarce întotdeauna la ei găsind  neschimbată lumea lăsată în urmă.

          Este o carte despre un oraș viu care crește, care se transformă, peste care se cerne timpul, despre relațiile complicate dintre oameni și dintre oameni și animalele lor de companie, despre nevoia de a nu te supune și despre miracolul de ți se contopi marginile cu ale unui alt suflet până dincolo de eu și tu.

          Pe undeva este cel mai frumos manifest împotriva artificiilor de Anul Nou și oricând altcândva.

          Zilele lui Savelie nu sunt ușoare dar sunt fermecate, nici una nu este pierdută pe apa Sâmbetei. M-a surprins că Grigori Slujitel este atât de tânăr, e aproape de vârsta mea, întotdeauna am crezut că partea slavă a lumii ajunge la acceptarea aia totală a lumii, cu binele, răul și moartea care vin la pachet ca urmare a unei îndelungate treceri prin viață. Acum încep să cred că e înscrisă în codul genetic și nu te poți naște în partea aia de lume fără să știi înainte chiar de a începe să trăiești că toți murim.

          Cum m-a lăsat? Ca și cum aș avea febră musculară a sufletului, cu o lacrimă care nu se decide dacă să se sinucidă sau nu părăsind ochiul.

          De ce zic să o citiți? Pentru că e un mic univers, cuprinde bunătatea și răutatea noastră ambele la fel de nemotivate, prima pentru că așa trebuie să fie, a doua pentru că nu există nimic pe lume care să o valideze.

          Promit că viitoarea recenzie va fi la o carte arhetipal de vacanță.