The Dressmaker’s Gift

          Nu știu cum va fi tradus titlul cărții din marțea asta atunci când va fi tradus, pentru mine va rămâne mereu Darul croitoresei dar în titlul blogului am păstrat originalul pentru a fi ușor de găsit la nevoie.

          Credincioasă unuia din scopurile anului 2021 am stabilit că voi citi prima carte a anului în engleză pentru a reuși să stăpânesc limba asta până la urmă așa că am ales bazându-mă extrem de științific pe cum arăta coperta The Dressmaker’s Gift de Fiona Valpy, carte pe care am putea să o încadrăm în secțiunea ficțiune istorică și nu romance așa cum aveam eu e gând să încep anul.

          Pentru că, fără îndoială undeva deasupra noastră în mijlocul universului care se tot extinde, există în linii mari un plan pentru fiecare dintre noi deși nu asta am urmărit cartea s-a pliat perfect pe cuvântul pe care l-am ales anul acesta Mulțumire.

          Cred că ne cunoaștem deja suficient de bine ca să știți că nu o să suflu mare lucru despre subiectul cărții ci o să vorbesc despre sentimentele și întrebările pe care le-a adus la viață pentru mine.

          Întrebarea de bază care răzbate din partea mai puțin conturată a cărții privește epigenetica și posibilitatea ca pe lângă culoarea ochilor și înălțime transgenerațional să primim încrustate în ADN : rezistența sau fragilitatea, umorul sau melancolia, binele și răul unui suflet. Și desigur continuarea firească a acestei întrebări: dacă venind dintr-o linie afectată de traumă o putem depăși sau suntem blestemați să fim consumați de ea repetând-o și transmițând-o mai departe în generația următoare.

          Sentimentul de bază așa cum spunea este gratitudinea, faptul că nu avem în cea mai mare parte a timpului idee cât de norocoși suntem să trăim în lumea în care trăim, lucru destul de evident din faptul că insistăm să dansăm pe linia de hotar a siguranței alimentând conflicte bazate pe rasă, religie, clasă socială și echipa preferată de fotbal, rugby etc. Da, suntem atât de inconștienți încât uneori devastăm un oraș pentru că echipa noastră a pierdut și a lor a câștigat, sau cel puțin încercăm pentru că de regulă semințele astea de haos sunt înăbușite, celelalte din păcate nu.

          Poate și pentru că a venit pe un teren pregătit de serialul Rotten în timpul căruia mintea mea a suferit diverse blocaje, unul dintre ele la ideea că exista oameni care încă sunt sclavi și a căror întreagă viață se scurge în locații imposibile, în muncă de neimaginat pentru noi, oameni care nu au ieșit niciodată de exemplu din batey ( o așezare lipsită de cele mai elementare facilități aferentă unei plantații de trestie de zahăr), cartea asta a atins serios niște corzi de suflet.

          Dacă nu știți cât de norocoși sunteți pentru lucruri cu privire la care vă considerați îndreptățiți: un pahar cu apă, o haină călduroasă, odihnă, pâine, prieteni, libertate citiți și cartea asta.

          Citatul cu care rămân este cumva laitmotivul cărții: ”Gata! Sunt aici! Suntem împreună, suntem bine!”

          PS Da, pe undeva trec prin cadru și idei de genul cât de măreață este arta modei, ce minunată industria aferentă și cum ne emoționăm ca floricelele la săptămâna modei, dar nu reușesc să  strice cartea.