Aviatorul de Evgheni Vodolazkin

Cum spuneam în 2019 m-am întors la cititul cu simț de răspundere, a nu se înțelege că nu mai citesc cărți ușurele și romanțioase sau cărți pentru copii, răspunderea se referă numai la faptul că vreo 5 zile din 7 citesc un pic.

Tot în 2019 l-am descoperit pe Evgheni Vodolazkin, Aviatorul a fost a doua carte scrisă de el pe care am citit-o, mai am undeva în teancul de cărți de sub brad Pelerinul vrăjit a unui alt rus și așteptând pentru reader niște rusoaice după care voi decide daca este cazul sa ma intorc la Tolstoi și Dostoievski cu mintea de acum. Nu sunt încă decisă daca mi se potrivesc scriitorii ruși datorită vreunei particule slave de suflet sau pur și simplu îmi place Vodolazkin.

Bine, unul din visele mele este sa îi citesc în original, în urma unor concluzii trase după ce am citit Povestea slujitoarei atât în engleză cât și în română și am ajuns la concluzia ca traducerea face sa se piardă ceva din carte.

Să revenim la Aviatorul, dacă ați mai citi vreo recenzie a mea știți deja că nu voi povesti cartea. Recenziile mele se limitează la întrebări și stări de suflet în care mă duce povestea și scriitura.

Ca idee cumva la fiecare colț cartea asta mi-a adus în minte Ubik de  Philip K. Dick pentru că Aviatorul te face să te întrebi serios ce înseamnă de fapt să fii în viață, cum ne măsurăm viața prin anii trăiți sau prin întâmplările trăite.

Și întâmplările care au avut loc în anii noștri, chiar dacă nu am participat la ele, ne aparțin sau nu? Le-am trăit și noi chiar dacă nu am fost în ele?

Ce anume ne lipsește cel mai mult călătorind din vârstă în vârstă? Prietenii? Locurile? Zgomotele? Mirosurile?

Ce face o întâmplare să fie atât de important încât să ne însoțească în amintire pentru totdeauna?

Cum se face că emoția pe care ne-o trezește un om este uneori mai bine memorata decât numele sau chipul omului în sine?

Există o justa măsura a pedepselor sau putem fi pedepsiți cu toții pentru că vina este implicită și o împărțim probabil de la păcatul originar încoace?

Dacă mâine cineva v-ar da un caiet și un creion și v-ar cere să vă povestiți viața care ar fi prima amintire care și-ar revendica locul?

Ca și nota finală, da, asta e îmi evaluez cărțile ca pe parfumuri, Aviatorul ar lăsa o esență discretă de vanilie și crizantemă, un dulce amărui al pădurilor care puteau să fie și al pădurilor care au fost dar în care tu nu ai ajuns să pui piciorul.

PS Te-am convins să o citești?