Cum introducem copilul in sistemul de economisire? Copilul poate va intelege odata ca nu sunt bani, insa pana cand si de cate ori?
Copil nu am, deci nu pot spune că am aplicat ceva în domeniul ăsta. Ştiu însă cum a procedat bunică-mea cu mine, cu mama ori a ratat ocazia, ori a fost pur şi simplu imposibil, o fi şi chestie de personalitate, poate unii oameni nu pot fi făcuţi să se plieze pe sistemul de economisire indiferent ce ai face.
Am avut de mică responsabilităţi şi nu mi-au făcut rău. Ştiu că toată lumea este într-o cursă nebună să îi ofere copilului tot ce e mai bun. TOT. Indiferent de cost.
Eh bine, nu cred în treaba asta. Cred că dacă îl laşi de mic să vadă cum stă treaba o să creşti un individ mai apt să se descurce singur. Am citit zilele astea articolul de pe economism.info despre meditaţii şi mi-am adus aminte nelămurirea pe care am avut-o şi la momentul ăla cu privire la meditaţii la istorie sau biologie sau orice la care manualul sau doua amnuale îţi sunt suficiente.
Am făcut meditaţii la gramatică să fie ai mei liniştiţi dar tot cartea Ştefaniei Stan a stat la baza admiterii mele, eram 4 în grupă la meditaţie şi chiar şi atunci aş fi organizat treburile altfel dar acum.
Să revenim la copii şi economisire. La 8 ani aveam în îngrijire iepuri, vreo 10, erau adorabili dar iarba se culegea greu, apa trebuia schimbata des, curăţenia nici nu mai zic.
Când voiam ceva, ceva care nu era necesar, vreo carte de poveşti, vreo rochie fără de care puteam trăi fericită sau nici nu mai ştiu ce jocuri erau la modă atunci, nu însemna că ai mei aveau sa faca rost de bani şi să mi-l cunpere.
Nope, mi se spunea cât costă şi mi se ofereau variante de a câştiga bani. În vremea copilăriei mele strânsul, spălatul şi dusul de sticle şi borcane la magazin era o sursă de venit serioasă. Şi economisirea din banii de buzunar funcţiona încă de pe atunci.
Dacă vrei să înţeleagă copilul că nu sunt bani pentru diverse lasă-l să îi câştige, dupa aia se va gândi de două ori dacă vrea Dumnezeu ştie ce gadget fără care acum crede că e ultimul om.
Petrece timp cu el, implică-l în ce faci tu, învaţă-l de mic să aprecieze bucuriile simple. Am prieteni care sunt oameni în toată firea care merg la un fotbal sau un baschet pe terenul de sport la şcolii din apropiere şi se bucură mai mult decât de trasul fără sens de fiare într-o sală scumpă.
Nu îl lăsa să se piardă între copii care nu îşi văd părinţii decât 5 minute pe zi şi primesc la schimb ultimul model de smartphone, lucrează mult cu el până când sistemul lui de valori se va ancora acolo unde trebuie. Plantati impreuna o minigradina, coaseti, mergeti in parc sa culegeti musetel, vopsiti mobila veche.
Nu cred că există altă soluţie pentru copii decât asta munceşte cu el mult, enorm, serios dar în joacă, până când se va descoperi şi aprecia pe el, după momentul ăsta se va descurca şi singur cu tentaţiile
Pe de altă parte aşa cum spuneam, eu nu am copii, poate tentaţia de a-i răsfăţa este mult prea mare pentru a fi controlată logic.
Doar un leu 
Stiu familie in care copilul este platit cand duce gunoi/spalat vase/strans pat/aspirat etc. sau daca mai face o problema in plus la teme. Nu sunt de acord. Copilul trebuie sa le faca pentru ca trebuie si asa se cuvine sa le faca si nu pentru ca este recompensat. Eu asa am fost crescuta: cu multi trebuie/nu avem incontro/nu avem bani/mama are nevoie de tot ajutorul vostru. Am ajutat-o pe mama la muncile casnice de foarte devreme: de la 7 ani eram cu cheia de gat, singure, de la 12 ani deja o ajutam in contabilitatile ei. In facultate am muncit si aveam si bursa de studiu.
Insa vad cum procedez la copil. Are 6 ani, insa mai mult de-o ora nu l-am lasat singur in casa. Mai facem treaba impreuna: mai in serios eu, mai in joaca el. Sotul il rasfata, eu sunt mai stricta. Si din pacate facem parte din familiile in care ne vedem destul de rar toti trei impreuna. De multe ori, se intampla sa povestim efectiv doar 2 ore la 3 zile, caci amandoi lucram haotic, el cu deplasari in tara, eu cu joburile mele 🙂 Insa o zi din wek-end tot o prindem impreuna, zi in care incercam sa iesim cat mai mult.
Copilul intelege (de multe ori) ca nu sunt mereu bani. Din fericire, nici nu cere lucruri scumpe, desi le mai vede pe la TV. Inca nu se fac diferente la gradinita, copiii sunt imbracati la fel, se joaca cu aceleasi jocuri. Din toamna, la pregatitoare, insa vom simti diferenta destul de crunt. Eu pentru asta vreau sa-l pregatesc psihic si nu stiu cum.
Mai , eu m-as incumeta la o astfel de abordare . Desi ca si Delia , am fost crescuta strict si cu responsabilitati . Dar , nu stiu varsta la care ar fi potrivita abordarea . Acum Diana are aproape 10 . Insa cred ca e totusi prea devreme …n-as vrea sa ma trezesc maine poimaine cu fraza de genul …pot face bani si fara carte !…Poate-i exagerata gandirea mea …insa am avut exemple in familia sotului ….
Imi place mult sistemul nordic care pune accent pe dobandirea unor abilitati de viata, am vazut un documentar din Norvegia cred, copii aia nu concepeau ideea de a copia, fiecare facea cat putea de bine si gata, nu era nimeni crizat ca nu ia 10.
Eu sunt o fericita, de bine de rau diploma mea imi aduce bani la un nivel acceptabil, dar am prietene in invatamant care nu pricep la ce le ajuta mai exact scoala pe care au facut-o.
Important e sa fie om si sa ii fie viata usoara indiferent cate diplome are nu? 🙂
Nu cunosc sistemul nordic . Momenta traim in Germania ! Aici copiii muncesc de la varsta de 14 -16 ani , dar in cadrul familiei , sunt obisnuiti sa-si stranga banii , sau sa-si valorizeze ceea ce au , daca nu le mai trebuie . Sa-ti vb acum de cazul din familia sotului . Unul din fratii sotului (cel mijlociu ) , avea o inclinatie de mic , spre prelucrarea lemnului . Pe cand era in clasa a 9-a , a abandonat scoala ca sa se angajeze – parintii nu s-u opus , mergand pe ideea „ce atata carte” . Paralel , sotul a terminat o postliceala , apoi , pt ca locul de munca ii cerea liceu , a facut liceu la seral . Mezinul familiei , a fost nevoit pentru o salarizare mai buna si o siguranta a postului ,sa faca si o facultate . Nici unul dintre ei insa nu au serviciul in domeniile pe care le stiu sau au terminat . Ce vreau sa spun cu asta ?…Ca vremurile se schimba …si atat cartea cat si munca sunt foarte importante . Ce nu stiu eu si as vrea sa invat e, cum sa-l canalizezi pe cel mic , ca scoala ramane o obligatie , chiar daca poate sa-si castige si ceva banuti de la o varsta mai frageda ?…Eu personal am frica de asta , si prefer sa intarzii cat se poate de mult , acea abordare cu „ajuti in casa , primesti banuti” . Nu vreau sa prinda gustul banului mai repede de cat cel al invatatului . Deci cum discuti si la ce varsta , e foarte important , chiar daca e diferit de la un copil la altul .
Atunci fereste-te cat poti sa ii induci ideea ca scoala ramane o obligatie, scoala e un privilegiu, e o treaba de care sa te bucuri, daca o asociezi ideii de obligatie s-ar putea sa obtii rezultatul invers. Mie mi-a placut scoala, dar recunosc perioada mea preferata a fost facultatea cand elementul de obligatie a disparut. Inveti pentru tine nu pentru scoala iar educatia poate fi amuzanta, poti invata multe in joaca, bucataria e in mare parte chimie, cand inveti in concret cu exemple sub nasul tau nu mai uiti niciodata si nici nu te indepartezi de scoala
mie imi ziceau ai mei mereu „daca inveti, inveti pentru tine, nu pentru noi” asta mi-a ramas in cap si asta m-a determinat sa invat (chiar foarte si cu rezultate excelente pt un copil din provincie) dar si sa speculez orice ocazie de a face bani – e adevarat cand eram mica eu ma jucam de-a magazinul si visam ca o sa fiu femeie de afceri cand voi fi mare 🙂 si nu printesa ca fetitele de varsta mea 🙂
La fel ii spun si eu , ca invata pt ea , dar tot o obligatie ramane . Si eu mai am o vb pe care i-o repet mereu ” Ce in scoala Dienuta-nvata , ii va folosi Dianei in viata !” ( gasita intr-o carte si adaptata ). Tot ii arat exemple pe net cu alti copilasi care fac km pe jos si prin noroaie , ca sa ajunga la scoala , insa nu i-as permite sa creada ca are de ales …poate pentru altii , abordarea suna exagerata , insa nu as lasa-o sa creada ca in viata se poate si fara carte prea multa …am exemple ( nefericite ) in familie si nu vreau sa-i intre in capusor , ca fetita fiind ai un avantaj ! Asta e, si sigur termenul ” obligatie” poate parea dur , dar , fie ca-i place fie ca nu , e o datorie pe care trebuie sa si-o insuseasca ! Vrea si bani , va veni si timpul pt asta ( si aici multumesc IuliaBe pentru idee – o sa-i spun ” fii atat de desteapta incat sa faci temele la altii pe bani ” ) ….deocamdata nu-i lipseste nimic , insa purtam destule discutii referitoare la calitatea si utilitatea unor „chestii”, cu care nu faci altceva decat sa impresionezi . Cred , din cate am mai citit pe ici pe colo , ca varsta cea mai potrivita la care se poate ” initia ” in plata contra serviciu , ar fi undeva pe la 12 -13 ani ( daca mediul ne-o va permite ) ! Oricum depinde FOARTE MULT de caracterul copilului – care uneori cu toata rabdarea si cu tot exemplul personal , tot ne da batai de cap ….pt ca interactiunea cu anturajul ( si mai ales in situatia noastra , Diana fiind intr-o clasa mixta din toate punctele de vedere : varsta , statut social , culturi diferite , atitudini si comportamente ), deci cu libertatea altora , atinge uneori si pe cei care provin din familii cu o alta perceptie a vietii cotidiene !
si eu vin din aceeasi experienta, ca tine. Am muncit pt cativa bani (asa cum ai zic, cu spalat sticle si borcane, dar si altele). Nu, nu am fost platita pt treburile in casa ( si nici nu mi se pare normal – pe mame le plateste cineva ca fac in fiecare zi???)
Copilul insa face ce vede. Exemplul parintilor, bunicilor e mai mai important decat orice vorba. Noi lucram impreuna la o limba (initial imposibila mie) – dar reusim sa o prindem, fata stie replica : NU STIU DAR INCERC SI CAUT, treburi in casa am dat la toti ( si cel mai rau copil din casa e al mare care a fost cololosit inainte….) , facem lista de cumparaturi impreuna, stie ca are de ales si de luat fructe si lapte ( asta e ce ii plac ei mult mult), stie ce e ala buget, stie ca avem un interval unde ne putem distra, stie ca isi poate lua jucarii de o anumita valoare ( si asa a invatat sa calculeze), are o pusculita pe care o spargem periodic si atunci isi ia jucarii si calculeaza singura ce vrea (si da, si le)-a scris pe o lista, la inceput decupa din reviste si pliante, iar de cand a invatat sa scrie – scrie), stie ca are lista de rechizite si preturi etc.
Repet, copilul nu isi va aduce aminte ce i se repeta, ci ceea ce vede.
Bani pentru treburile in casa nu primeam dar cand se vindeau sa zic rosiile culese de manuta mea personala, primeam bani din ele, nici nu mai stiu cate fire de verdeata am numarat la viata mea sa fac chite si cate rosii am lustruit pentru prezentare 🙂
si ca o analiza: sunt familii foarte bogate si familii normale, si familii sarace. Din toate paturile sociale un copil se va descurca in viata – cu un bun exemplu. Sau invers; cu un exemplu prost copilul si sarac si bogat tot ii va fi dificil in viata. Banii din belsug nu aduc fericirea, ci sa stim ce sa facem cu ei si cum sa ii manipulam
eu cred ca am fost un exemplu atipic si nu stiu zau de unde mi se trage dar mi-amintesc un episod din adolescenta mea – aveam vreo 16 ani imi rugam cu ardoarea tatal sa ma ia cu el sa il ajut la ce muncea si sa imi dea mie banii pe care i-ar fi dat altcuiva sa il ajute – nu era greu ce trebuia sa fac, insa tata ma refuza mereu (desi pana la urma a renuntat si m-a luat cu el de cateva ori) si imi spunea ceva de genul „daca te iau cu mine o sa zica lumea ca imi pun copii sa munceasca” 🙂
eu la 8 ani imi vindem papusile la super pret, in liceu faceam temele la altii pe bani, in facultate imi vindeam referatele sau altele de asemenea, la cei care nu vroiau sa si le faca singur
insa in copilarie am stiut ce inseamna nu pot/nu am cum ACUM – imi strangeam banii din alocatie sa imi iau cate o pereche de blugi sau vreo bluza mai deosebita etc., nu imi pare rau catusi de putin, a fost o lectie excelenta pentru viata, ma intretin singura de la 19-20de ani si tot ce am e rezultatul muncii mele
nu am copii inca, insa mi-as dori sa am macar pe un sfert inteligenta emotionala a parintilor mei care desi puteau sa nu imi refuze nimic cand vroiam eu nu mi-au dat nicioadat de intels asta