Viata sub 0 grade

Ziceam că vă povestesc despre ultimul film frumos văzut de mine. Mno, în primul rând că am început să văd mai mult documetare, o fi de la vârstă, o fi pentru că viaţa bate filmul sau pentru că imaginaţia mea poate oricând să producă o poveste mult mai mishteaux decât astea pe care le tot dau televiziunile noastre în reluare. Nu se ştie clar şi nici nu contează.

Documentarul cu pricina se numeşte Life below 0 şi nu am idei unde şi cum îl puteţi vedea online, eu l-am prins pe Digi Life unde sunt sigură că o să apară şi în reluare.

Pe scurt e povestea a şase oameni, două culpuri şi doi solitari care au decis din motive necunoscute minţii mele să trăiască în Antarctica. Lăsând la o parte treaba asta cu opţiunea de a trăi pe un sloi de gheaţă, care mie nu mi se potriveşte pentru că ador soarele şi căldura în rest avem de învăţat nişte treburi foarte inteligente de la oamenii cu pricina.

În primul rînd mai sănătos de atât nu poţi trăi, e una din cele mai puţin poluate zone, hrana e în cea mai naturală şi nemodificată genetic formă.

Nimeni nu ţine diete, toată lumea mănâncă din greu carne de orice: peşte, karibu, urs, potârniche, carne să fie.

Dar atitudinea faţă de mâncare e alta, mănânci numai ceea ce poţi să prinzi şi nu în fiecare zi e garantat că poţi merge la vânat sau că poţi prinde ceva, ca atare totul e folosit cu chibzuinţă.

Peştele se prinde în sezonul peştelui şi căprioara în al căprioarei nu megre nimeni al supermarket să îşi cumpere cireşe în ianuarie şi apoi să se plângă de E-uri. E logic că au fost aduse de departe şi că nu sunt făcute de mama natură să reziste de capul lor mai mult de câteva zile, când ai luat decizia să le cumperi trebuie să fi ştiut că o să mănânci şi o mânuţă de chimicale.

Femeile pescuiesc şi vânează la cot cu bărbaţii, fără sensibilităţi deosebite, dar există un respect pentru mâncare incredibil. Serios de câte ori te-ai oprit tu să spui o rugăciune pentru ca sufletul animalului pe care îl mănânci să se poată reintega în univers?

Sau de câte ori te gândeşti că animalul cu pricina a murit pentru ca tu să poţi trăi şi să îi mulţumeşti pentru asta? Plus că nimeni nu omoară în prostie, ucid să mănânce, strictul necesar şi atât, echilibrul naturii nu trebuie rupt.

În lumea lor nu există amânare. Dacă azi putem aduce lemne ne dăm fundul jos din pat şi le aducem, pentru că mâine poate veni o furtună sau se poate înmuia gheaţa şi adio căldură. Asta e valabil pentru orice: adus apă, găsit mâncare, nu există nu am chef, poate mâine sau m-a lovit iremediabil spleenul şi nu găsesc utilitatea acţiunii.

Banii au o importanţă redusă, de regulă plăţile se fac în troc, dau peşte pentru untură de focă de exemplu, pentru că aşa cum foarte bine spunea un nene de pe acolo „Banii pot fi folosiţi greşit dar nu poţi folosi aiurea peştele”

Încrederea e la un nivel fenomenal, era un alt nene care avea o rulotă de o parte a râului în oraş şi locuia de cealaltă parte, venea în oraş o dată pe lună sau mai rar, dar ţinea în rulotă chestiile pentru care nu mai avea loc în sanie luna aia . Şi toate erau încă acolo peste o lună.

În Antarctica nu depinzi, trebuie să ştii să te descurci de unul singur pentru că depanarea nu are cum să vină după tine sau până vin ajutoarele ursul te-a mâncat deja pe post de amuse bouche.

Şi ce mi-a mai plăcut la nebunie, că văz că deja mă întind, a fost simplitatea din viaţa lor, oamenii ăia nu aveau nimic inutil în casă, nu aveau zorzoane, nu aveau jucării de marcă, tot ce deţineau era gândit în termeni de utilitate, ce pot face cu obiectul x şi cât mă costă să îl am şi să îl întreţin raportat la cât câştig de pe urma lui.

Este exclus să fac sportul ăsta în Antarctica, dar cred că o să mai văd o dată serialul, cu alţi ochi şi o să încerc să le aplic principiile pentru vreun an, s-ar putea să se prindă ceva bun de mine.