Ziceam că vă povestesc despre ultimul film frumos văzut de mine. Mno, în primul rând că am început să văd mai mult documetare, o fi de la vârstă, o fi pentru că viaţa bate filmul sau pentru că imaginaţia mea poate oricând să producă o poveste mult mai mishteaux decât astea pe care le tot dau televiziunile noastre în reluare. Nu se ştie clar şi nici nu contează.

Documentarul cu pricina se numeşte Life below 0 şi nu am idei unde şi cum îl puteţi vedea online, eu l-am prins pe Digi Life unde sunt sigură că o să apară şi în reluare.

Pe scurt e povestea a şase oameni, două culpuri şi doi solitari care au decis din motive necunoscute minţii mele să trăiască în Antarctica. Lăsând la o parte treaba asta cu opţiunea de a trăi pe un sloi de gheaţă, care mie nu mi se potriveşte pentru că ador soarele şi căldura în rest avem de învăţat nişte treburi foarte inteligente de la oamenii cu pricina.

În primul rînd mai sănătos de atât nu poţi trăi, e una din cele mai puţin poluate zone, hrana e în cea mai naturală şi nemodificată genetic formă.

Nimeni nu ţine diete, toată lumea mănâncă din greu carne de orice: peşte, karibu, urs, potârniche, carne să fie.

Dar atitudinea faţă de mâncare e alta, mănânci numai ceea ce poţi să prinzi şi nu în fiecare zi e garantat că poţi merge la vânat sau că poţi prinde ceva, ca atare totul e folosit cu chibzuinţă.

Peştele se prinde în sezonul peştelui şi căprioara în al căprioarei nu megre nimeni al supermarket să îşi cumpere cireşe în ianuarie şi apoi să se plângă de E-uri. E logic că au fost aduse de departe şi că nu sunt făcute de mama natură să reziste de capul lor mai mult de câteva zile, când ai luat decizia să le cumperi trebuie să fi ştiut că o să mănânci şi o mânuţă de chimicale.

Femeile pescuiesc şi vânează la cot cu bărbaţii, fără sensibilităţi deosebite, dar există un respect pentru mâncare incredibil. Serios de câte ori te-ai oprit tu să spui o rugăciune pentru ca sufletul animalului pe care îl mănânci să se poată reintega în univers?

Sau de câte ori te gândeşti că animalul cu pricina a murit pentru ca tu să poţi trăi şi să îi mulţumeşti pentru asta? Plus că nimeni nu omoară în prostie, ucid să mănânce, strictul necesar şi atât, echilibrul naturii nu trebuie rupt.

În lumea lor nu există amânare. Dacă azi putem aduce lemne ne dăm fundul jos din pat şi le aducem, pentru că mâine poate veni o furtună sau se poate înmuia gheaţa şi adio căldură. Asta e valabil pentru orice: adus apă, găsit mâncare, nu există nu am chef, poate mâine sau m-a lovit iremediabil spleenul şi nu găsesc utilitatea acţiunii.

Banii au o importanţă redusă, de regulă plăţile se fac în troc, dau peşte pentru untură de focă de exemplu, pentru că aşa cum foarte bine spunea un nene de pe acolo „Banii pot fi folosiţi greşit dar nu poţi folosi aiurea peştele”

Încrederea e la un nivel fenomenal, era un alt nene care avea o rulotă de o parte a râului în oraş şi locuia de cealaltă parte, venea în oraş o dată pe lună sau mai rar, dar ţinea în rulotă chestiile pentru care nu mai avea loc în sanie luna aia . Şi toate erau încă acolo peste o lună.

În Antarctica nu depinzi, trebuie să ştii să te descurci de unul singur pentru că depanarea nu are cum să vină după tine sau până vin ajutoarele ursul te-a mâncat deja pe post de amuse bouche.

Şi ce mi-a mai plăcut la nebunie, că văz că deja mă întind, a fost simplitatea din viaţa lor, oamenii ăia nu aveau nimic inutil în casă, nu aveau zorzoane, nu aveau jucării de marcă, tot ce deţineau era gândit în termeni de utilitate, ce pot face cu obiectul x şi cât mă costă să îl am şi să îl întreţin raportat la cât câştig de pe urma lui.

Este exclus să fac sportul ăsta în Antarctica, dar cred că o să mai văd o dată serialul, cu alţi ochi şi o să încerc să le aplic principiile pentru vreun an, s-ar putea să se prindă ceva bun de mine.

În materie de bani, mai am încă până să ajung la 0 cu datoriile, bine nu mă refer la credit, mă refer la restul, pentru că la pachet cu casa am înregistrat şi nişte întârzieri la diverse alte plăţi, pe care acum am început să le aduc la zi.

Am început cu cele care strâng penalităţi mari şi cred că mă paşte şi un dosărel frumos cu statul român. Bine, statul nu are nici o vină directă în situaţia asta ci indirectă pentru că unşii săi în diverse posturi sunt neatenţi. Nu se poate într-o lume normală tu să plăteşti o parte din debit şi peste o spăptămână un funcţionar oarecare să îţi emită somaţie şi pentru ce ai plătit. Exemplificativ să zicem că îi datoraţi statului 2500 de lei din care plătiţi 1000 sau ca o prietenă a mea, îi plătiţi pe toţi pe 25 când e scadenţa, ei bine pe 30 ţi se emite somaţie pentru toţi 2500 deşi tu i-ai plătit deja  total sau parţial.

Şi ca să fii şi mai fericit dacă nu conteşti somaţia te vei trezi şi cu vreo poprire pentru nişte bani pe care i-ai plătit odată. Noi să fim sănătoşi că se rezolvă.

Încă mai am de tras să îmi aduc asigurarea de pensie la zi şi pentru că nu are dobânzi o să fie ultima, acolo ideea e să nu mi se rezilieze contractul.

Cum banii mei nu vin ca ta oamenii normali la o dată certă ci mai degrabă când se aliniază planeţii nu mi s-a părut că mi se potriveşte provocarea aceea cu un leu, doi lei până la 52 de lei pe săptămână.

Aşa că am ales două forme diferite pentru care probabil ar trebui să am şi două cutii diferite dar cum eu folosesc pentru asta numai cutii aurii, am şi eu gărgăunii mei, şi momentan am o singură cutie banii din ambele metode merg acolo.

Pe de o parte acolo merg banii pe care reuşesc să nu îi cheltui, adică merg pe jos în loc de autobuz, seara transfer 2 lei în cutie, nu ajung la cafea în ziua aia, seara transfer 5 lei şi aşa  mai departe.

A doua sursă de venit în cutie se stabileşte la încasarea banilor, înainte de a face altceva 20% merge în cutie, restul fiind împărţiţi pe categorii de regula jumătate la rate, impozite şi contribuţii iar cealaltă  jumătate la cheltuielile casei.

Am băgat de seamă că e foarte uşor să îmi fac socotelile raportat la câţi bani am păstrat la chletuilei şi nu la câţi am adus acasă.

O vreme am folosit şi puşculiţa în care transferam în fiecare seară monedele, în trei luni s+au strâns acolo vreo 30 de lei dar mai nou las monedele în portofel şi le folosesc la cumpărături că tot bani sunt.

Dacă până la finalul anului reuşesc să plătesc  măcar echivalentul a două rate din banii strânşi în cutia aia eu una mă declar mulţumită.

Că tare am mai lipsit de pe aici şi cred că e timpul să fac un efort să mă întorc. Ce s-a mai întâpmplat între timp?

În sfârşit pot începe să îmi pun la cale un buget pentru că sunt deja la a doua – a treia factură şi pot să apreciez pe unde se încadrează următoarea.

Am început să mă lămuresc şi cu mâncarea şi am ajuns la nişte concluzii pe de o parte triste dar binevenite pentru că or să mă ajute pe viitor.

Croşetez cu mare veselie o păturică după modelul ăsta 

dar care are alte culori pentru că e destinată unei fetiţe.

Plănuiesc să recitesc cartea lui Napoleon Hill, care ţin minte că nu m-a impresionat foarte tare, motiv pentru care nu v-am scris despre ea, dar m-am gandit să accept provocarea Iuliei.

Acum să o luăm pe căprării că tare mi-e că nu am timp s scriu un post despre fiecare redescoperire a apei calde pe care am făcut-o.

Cu facturile stăm bine, pentru tot căsoiul nu depăşesc 350 de lei pe lună şi unele din facturi sunt plăţi anticipate, prevăd o perioadă serioasă de 0 debite după ce or sa faca citirea contoarelor de apă şi curent.

Cum nu m-am învrednicit să îmi iau un laptop trebuie să merg la furnizor să suspend serviciul de internet pe care îl plătesc momentan degeaba.

Cu  mâncarea, cred că românii au un gărgăune, o fi o reminescenţă de pe vremea când cea mai apropiată piaţă era la 10 km şi dacă uitai să iei ceva te descurcai fără, cert e că am cumpărat cam multă mâncare.

În apărarea mea am luat chestii de bază care or să dureze mult şi pe care nu le aveam deloc: uleiuri, oţet, griş, orez. E drept că nu era necesar să le iau pe toate o dată şi să mă sperii după aia de bonul fiscal, dar clar sunt lucruri pe care 3 – 4 luni nu le mai cumpăr.

Probabil când se va apropia de final mâncarea gătită deja o să fac şi un meniu săptămânal, acum e inutil că ştiu ce o să mănânc până prin februarie, adecă lucruri pe care le am deja în casă.

Pentru păturică o să scriu tiparul în curând că merită un post separat.

Despre carte evident că o să scriu după ce mai arunc un ochi prin ea. Poate mă impresionează tura asta.

În rest toate bune, ceea ce vă doresc şi vouă.