Se spune că drumul spre iad e pavat cu intentii bune eh, drumul spre dezastrul financiar e pavat cu confort, aluneci încet confortabil cu câte un obiect odată şi te trezeşti abia în fundul prăpastiei de unde suprafaţa – lipsa datoriilor- e o linie slabă de lumina undeva la ani depărtare.

Drumul în jos e lent şi uşor, urcatul al loc e deja altă treabă.

Tot anul ăsta m-am ţinut cât am putut de tare de cei doi trei  neuroni care mai bagă de seamă gasul raţiunii, povestesc pentu că ştiu cât de greu mi-a fost şi îmi este să nu semnez nişte hârtii care mi-ar aduce multe din lucrurile pe care le visez şi care nici nu sunt cine ştie ce moft.

Am semnat un credit ipotecar pentru că îmi era destul de clar că e puţin probabil să strâng banii pentru plata cash. Este drept că am avut în minte un anume plan atunci când am făcut-o şi până acum mă ţin destul de bine de el.

Partea grea a fost după ce am luat casa, când camerele goale au început să plângă după mobile, ferestrele au cerut perdele şi bucătăria ceva de gătit.

Asta a fost victoria mea personală pe anul ăsta în sensul că am refuzat determinat să îmi iau unul sau două carduri de cumpărături. Celebrele carduri fără dobândă, presupunând că plăteşti al scadenţă şi care ar purta de vreo 4 ori dobânda creditului pentru casă dacă ratez o plată.

Nu e uşor, e drept că sandwich-urile nu au omorât pe nimeni şi că mulţi au fantezii cu cina luată pe un pled în sufragerie, une fel de picnic de interior, dar după o vreme ţi-e dor de un ceai sau de o supă şi ţi-ai dori să stai şi tu pe un scaun la o masă.

Ăsta e momentul când un card cu o limită de 5000 de lei nu ţi se mai pare mare lucru, adică 200 de lei pe lună şi poţi avea toate cele de mai sus.

Eu zic să te mai gândeşti o dată, 200 de lei pe lună şi în 3 luni poţi avea plita apoi în încă trei cuptorul. Tot ce îţi trebuie e un pic de răbdare sau te vei trezi că pe lângă rata casei vei mai plăti una sensibil egală pentru nişte lucruri care până la data la care le vei fi achitat au ieşit din garanţie şi li se poate întâmpla orice.

Ştiu că într-o lume în care la fiecare colţ de stradă o bancă îţi face o ofertă de neratat şi la fiecare 15 minute o reclamă îţi oferă tot ce vrei cu reducere de 50%  e greu să rezişti, am verificat treaba asta pe pielea personală dar nu e mai simpku aşa decât alternativa? Ar fi mai uşor să nu mai dormi noapte întrebându-te de unde să faci rost de ăia 200 de lei în plus care poate au devenit 300 pentru că ai ratat o plată?

Ideea asta vine cumva de la Carmen, ea are jocul ăla drăguţ în care în fiecare zi găseşte un motiv oarecare pentru a fi recunoscătoare Universului. Şi asta e o idee minunată.

Eu mă joc un pic la alt nivel, mie nu îmi ajunge un motiv, încerc, şi uneori e mai greu alteori mai uşor să stau mai toată ziua în atitudinea asta de recunoştinţă şi să ies cât de rar şi de puţin pot din starea asta.

Problema oamenilor e că văd mereu ce nu au şi nu se opresc să aprecieze lucrurile simple.Nu se gîndesc niciodată cât de norocoşi sunt pentru ce au şi nici cât de importante sunt chestiile pe care le considerăm garantate.

În primul  rând nimic nu ni se cuvine, nici cerul senin, nici soarele vesel, nici fulgii de zăpadă, nu sunt lucruri pe care noi în infinita noastră perfecţiune le merităm, sunt cadouri din partea unei planete mult prea generoase, care ne iartă, atât cât mai poate, permanenta ei chinuire.

Fiecare zi în care ne umplem plămânii cu aerul rece de iarnă sau  cu parfumul florilor de primăvară e un miracol, un lucru pentru care nu am făcut nimic să îl câştigăm şi totuşi îl primim, fără condiţii şi fără reporşuri.

Dacă priveşti aşa, sceptic, afacerea pare absurd să fii recunoscător până la lacrimi pentru picioarele tale, pentru curentul electric sau pentru prietenii care îşi împart cu tine viaţa.

Ai putea spune că e greu aşa că vă sfătuiesc să apelaţi din nou la un truc, apelaţi la amintiri, dacă e greu să simţiţi recunoştinţa pentru lucrurile simple, aduceţi-vă aminte o zi geroasă în care aproape doare să respiri şi senzaţia de bucurie cu care intri într-o casă încălzită, amintiţi-vă o zi de vară toridă şi mulţumirea unui pahar de apă rece, farfuria cu supă a mamei, orice funţionează pentru voi. Retrăiţi momentul, recunoaşteţi senzaţia şi lăsaţi-o să vă umple sufletul şi apoi întorceţi-vă la chestiile alea banale, pe care le credeţi garantate şi vedeţi dacă nu cumva şi ele merită acelaţi lucru.

Sigur, în viaţă poţi obţine mereu mai mult şi chiar e minunat să îţi doreşti mai mult, dar bucură-te de locul în care eşti, bucură-te de călătorie, îţi consumă mai mult din viaţă decât destinaţia, de ce nu te-ai simţi minunat şi în timpul ei?

Dacă nu bănuiaţi asta despre mine, o spun eu clar şi răspicat: sunt mare consumatoare de literatură ieftină. Şi sunt mândră de asta.

Bine, de ce îi zice ieftină mă depăşeşte că o carte tot costă vreo 15 – 20 de lei,bine că am investit în adolescenţă, mi-am făcut un stoc de romane şi acum când mă apucă nervu’ le recitesc lejer, una pe lună să zicem.

Prin literatură ieftină înţeleg romane de dragoste din alea uşurele în care tot timpul, dar tot timpul se lasă cu o nuntă şi vreo trei plozi, Amanda Quick, Jude Devereaux şi da, chiar şi infama Sandra Brown, înainte să se apuce de cărţi semipoliţiste.

De ce sunt aşa blamate cărţile astea nu pricep, prefer de 100 de ori să citesc una din asta decât Romeo şi Julielta care m-a scos din minţi de când mă ştiu.  Ce predică de fapt femeile astea? Că nu există Făt Frumos, că de regulă bărbatul tău te va enerva destul de des, şi tu pe el la fel, că or să exite certuri, îmbufnări şi perioade grele dar că or să se rezolve. Şi sincer cred că există lucruri mai grave pe lumea asta decât să citeşte neste cărţi uşurele pline de speranţă, care uneori te fac să râzi şi la finalul zilei îţi redau un pic încrederea în umanitate.

Tot din perioada mea NLP am aflat că fiecare dintre noi are o hartă proprie a lumii şi că realitatea obiectivă diferă mult de aia pe care o percepem noi ca fiind realitate. Nu mai ţin minte cuvintele dar exista o naţie de indieni care avea pentru toate culorile de pe lumea asta doua cuvinte, unul pentru galben, roşu, orange, altul pentru verde, albastru, violet şi toate neamurile şi încrengăturile lor. Imaginaţi-vă că unul din ei v-ar povesti despre rochiile de la o petrecere sau că voi i-aţi povesti lui, câtă informaţie se pierde pentru că nu au noţiunea de corai, turcoaz, rose somon şi fucsia. Imaginaţi-vă ce diferite sunt lumile voastre la nivelul vocabularului.

Acum imaginaţi-vă că v-aţi fi născut într-o lumă care nu cunoaşte decât literatura mea uşurică, romanele mele în care deşi probleme există ele se rezolvă mereu cu şi din dragoste. Vă daţi seama ce hartă diferită a aşteprătilor aţi avea? Cum mintea noastră nu ar imagina scenarii apocaliptice pentru că nu a fost educată în sensul ăsta? Cât de bine ar fi dacă nimeni niciodată nu ne-ar fi lăsat să ne imaginăm că dragostea poate duce la otravă, aruncatul în faţa trenului şi sugrumări ( a se citi Romeo şii Julieta, Anna Karenina, Othello, clasici cum ar veni, marea literatură) ?

Refuz să dau valoare mai mare tristeţii decât bucuriei, refuz să închid uşa speranţei pentru că vai, cât de minunat a versificat Shakespeare tragedia şi recomand din toată inima câteva romane uşurele care să ne facă să credem nu că există undeva cineva perfect ci că probabil în blocul de alături sau la biroul de peste culoar există un om ale cărui lipsuri se compensează de minune cu ale noastre ca doua piese de puzzle.

Voi citiţi romane uşurele?

PS Link-urile sunt afiliate dar cărţile cred că se găsesc şi pe la biblioteci.

Citeam in perioada mea NLP, din care evident s-au prins de mine diverse nu musai alea care trebuie ca fericirea e o optiune.

Azi in timp ce mergeam spre birou a doua oara mi-am dat seama ca asa e. La o discutie filozofica fericirea pentru mine poate consta in multe treburi nu neapărat greu de atins sau scumpe dar relaxate: carti, ciocolata, familie, prieteni, pierdutul timpului, visatul cu ochii deschisi, vacante prin alte locuri.

Există oameni care ating extazul privind de nebuni niște timbre și sunt delirant de fericiți că unul are un punct diferit de restul 1000, alții aleargă după o minge pe un teren dur, ud, sub soare sau ploaie și sunt fericiți.

Fericirea e o treabă foarte personala dar e si o problemă de autoeducație. Multă vreme nu am suportat să fac ordine, ma agasau toate cele care trebuiau puse la locul lor, decât să fac ordine mai bine orice altceva, pâna am învățat să îmi mint creierul că lui chiar îi place treaba asta, că toate lucrurile au un loc și un timp al lor pe care trebuie să îl respect și pe mine mă bucură să îl respect.

Dacă nu îți place să faci ceva dar e neapărata nevoie să o faci minte-ți creierul, conștientul e bou, te asigur nici nu o sa se prindă,  Pregătește-te pentru treaba aia ca pentru cea mai mare plăcere a ta, programează evenimentul și asigură-ți condiții de vis, pune niște flori în vaze, pune muzică, numără secundele dar nu cu lehamite ci cu anticipație și când vei ajunge la momentul 0 vei fi surprinzător de fericit să faci ceva ce știi sigur că nu îți place.

Azi în timp de ma intorceam la birou a doua oara cum spuneam mi-am dat seama ca eram fericita, desi aveam deja 7 ore de munca la bord si ma mai asteptau vreo 4, tot anticipand si tot spunandu-mi ca imi place chiar am ajuns sa ma bucur de orele petrecute cu nasul in acte și când te-ai convins că îți place la nebunie să muncești doar cerul îți mai e limită.

Ce corvoada va scoate din minti la modul absolut?

Plouă, e vreme mohorâtă între toamnă și iarnă, pe la prânz era așa întuneric de ziceai ca e seara deja . E o vreme minunată pentru o plimbare și am făcut una de dimineață în drum spre lucru.

Știu că sunt leneșă, că trebuia să încep un program de exerciții de nici nu mai știu când, să mănânc salate și supe și să beau ceaiuri. Încă sunt pe program de sandwich-uri pentru că bucătăria e la fel de goală ca în ziua 1, dar nu m-am putut convinge să îmi iau și un card de cumpărături în sensul ăsta. Ceva îmi spune că îmi voi reveni mai ușor din cele 2 luni de hrană rece decât după cele 20 de rate fără dobândă prezentate așa frumos de bancă.

Am pornit deja muzica de Craciun pentru că nu îmi ajung numai cele 3 zile legale, pentru că nu e vorba despre sărbătoare în sine ci despre starea de spirit și vreau să mă bucur de ea cel puțin două luni. Și mi-am modificat un pic programul să pot scrie mai des și pe aici.

Evident azi avem o postare fără temă, așa ca de încălzire, pentru că e ciudat să scriu la lucru despre treburi din astea.

Azi e un manifest pentru bucurie, pentru răpăiala stropilor pe marginea umbrelei, pentru soarele ultimelor frunze de toamnă oglindite în bălți, pentru încălțările comode și groase care te lasă să te plimbi o oră întreagă pe afară.

Azi este despre viața colorată, despre buchetele cu tufănele de grădină vândute de bătrâne la colțul supermarketului, despre căni roșii cu cafea aburindă, despre băi cu spumă și parfum de levănțică, despre așternuturile zbicite de vânt și uscate pe calorifer a căror prospețime nu o pot imita oceane de balsam de rufe.

Azi este despre optimism și a doua șansa și primele portocale cu gustul din copilărie. La voi despre ce e azi?

Voiam să scriu despre altceva dar mi-am revizuit atitudinea după ce am dat o tura pe la Arakelian, asta e femeia ma inspiră.

Problema ei azi erau suplimentele de vitamine şi a tranşat-o simplu, nu le ia şi sunt perfect de acord, dar eu mai avem ceva de spus e tema asta.

Şi să începem cu propria experienţă, în urmă cu ceva ani eram fragilă rău, răceam undeva pe la final de septembrie şi îmi trecea pe la finalul lui martie, răceli sănătoase cu febră, tuşit ca măgarul, lăcrimat, mucit, pierdut de voce. Mă gândesc că păţeam asta şi din cauza condiţiilor de lucru, adică erau anii de început în judecătorie, unde preluam cel mai mic virus,  unde ferestrele nu se închideau nici atunci, nici acum de altfel, mergeam în fiecare zi kilometri întregi pe jos, iernile erau din alea tradiţionale cu multe temeperaturi sub 10 grade, viscole şi zăpezi.

Cert e că nu mai reacţionam la antibiotice şi de fiecare dată îmi dădeau unele mai puternice până când nu am suportat să le mai iau indiferent de riscuri.

Şi am schimbat foaia, în primi doi ani am înghiţit cuminte câte 2 cutii de capsule de echinaceea şi doua de capsule de cătină, luate de la plafar, începând de prin septembrie până se terminau cele 4 cutii.

Apoi am început să nu mai răcesc, probabil sistemul meu imunitar s-a adaptat, acum am alt program de pregătire pentru iarnă. Trecem pe consumul masiv de portocale, clementine, lămâi, păstrăm merele şi bananele în program.

Seara se termină invariabil cu o cană mare de ceai, bine, acum sunt în urmă cu programul pentru că încă nu am plită iar alea la pliculeţ nu mă încântă deosebit. O să trec însă la nişte combinaţii interesante cu portocale si ghimbir, cu catina si scortisoara, cu cate un bob de piper pierdut prin ceai imediat ce fac rost de foc.

Tot în perioada asta folosesc miere cu scorţişoară şi lămâie chestie descoperită ca mască de frumuseţe şi păstrată ca tratament pentru gât.

Când lucrurile devin serioase şi prevenţia dă greş mă orientez rapid spre o farmacie şi mă uit bine la eticheta medicamentelor, aşa cum am explicat aici, ca să nu dau bani în plus inutil.

Voi ce faceţi iarna?

Am lipsit mult de pe aici, pentru că deh viaţa bate filmul şi socotela de acasă rareori se potriveşte cu aia din târg, chiar  şi când ai listă de cumpărături .

Când m-am mutat am zis că o să mă ocup de bloguri în week-end-uri, pe Oglindă stau şi mai rău decât aici cu prezenţa, pentru că am ştiut  de la început că acasă nu o să am calculator cel puţin 6 luni de la mutare.

Nu-i bai mi-am zis, scriu sâmbăta revenită în sânul familiei, care va avea grijă de bunăstarea mea în timp ce eu creez bloguri.

Numai că am fost cu Madre la un consult oftalmologic, care s-a soldat cu o operaţie, nu că nu ne aşteptam dar nu aşa de instant. Aşa că în week-end am venit acasă să gătesc, să şmotruiesc şi să altele nu să îmi expun preaplinul de idei pe net.

Partea bună e că acum Madre vede mult mai bine cu un ochi şi eu vă pot da nişte sfaturi de bun simţ cu privire la cataractă.

Primul ar fi că dacă vi se diminuează vederea trebuie musai să mereţi la doctor, al doilea că un tratament în prima fază e mult mai lejer decât în ultima. Nu că oamenii ăia or să steie pe capul vostru să vă schimbe cristalinul cu forţa, dar când cataracta e mai tânără cristalinul e mai uşor de făcut pulbere cu ultrasunet decât atunci când e cimentat deja.

Asta înseamnă în traducere timp mai scurt pentru operaţie, dificultate mai redusă şi recuperare mai uşoară.

În medie operaţia în sine durează 1,5 – 2 minute, mai puţin dacă e devreme, mai mult dacă e cam târziu. Practic cu ajutorul unui intrumenţel cu ultrasunete cristalinul e făcut bucăţi mititele şi aspirate, apoi se introduce un nou cristalin artificial, foldabil. Tăietura în sine e undeva sub 2 mm dacă a fost uşor de scos cristalinul, dacă e prea dur se poate interveni pe ochi şi logic tăietura e mai mare.

Genial e să nu fie nevoie de fir, dacă totuşi se foloseşte unul staţi cuminţi la controlul de 2 săptămâni să fie scos rapid şi să nu doară mai târziu.

După operaţie începe munca ta, trebuie să respecţi cu sfinţenie igiena şi progamul de pus picături şi trebuie să eviţi chestii normale cum ar fi să te legi la şireturi. Mda, asta e o parte nasoală, nu e indicat să te apleci, să ridici greutate, a se citi peste 2 kg, să sari peste porţia de 2 litri de apă pe zi, să stai în cald, rece, abur, curent.

Trebuie să ai ajutor măcar primele două săptămâni, după care ochiul e 80% vindecat dacă lucrurile merg bine.

Apoi trebuie să fii atent următoarele 4 săptămîni şi să respecţi în mare aceleaşi reguli,  după 6 săptămâni afacerea s-a terminat şi te poţi întoarce la viaţa ta normală.

Noi abia am trecut de controlul de la două săptămâni, deci mai avem de aşteptat cu blogăritul.